Profesorul de literatură din Beclean a debutat oarecum târziu, cu o carte despre Coșbuc (Coșbuc sau lirismul pragurilor, 1997). Implicat asiduu în proiecte pedagogice și culturale locale și județene (redactor la Mișcarea literară, președinte al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud etc.), accede treptat la statutul de voce critică de referință pentru cei din jur. Intervențiile sale critice vizează cărți ale bistrițenilor (vezi, de pildă, Pretexte. Antologie-dicționar de scriitori din Bistrița-Năsăud), cu deschidere spre literatura română în întregul ei (Erezii lirice, Întâmplări literare, Butelia cu oxigen. Consemnări critice, Poeți români de azi. Alte erezii…). Modestia titlurilor nu înseamnă decât echilibru și măsură, nicidecum nesiguranță a gustului ori reticență în a pune degetul pe rana textelor comentate. Cele mai cunoscute întreprinderi ale sale vor fi, însă, cele dedicate de unul singur (Liviu Rebreanu, hăituit) sau în calitate de colaborator exigent cu sine al lui Niculae Gheran, lui Liviu Rebreanu. Vezi, de pildă, Liviu Rebreanu prin el însuși sau primul volum din ediția Scrisori către Rebreanu, copleșitor prin cuprindere și minuție. Acest „ocean documentar” e însoțit de note, comentarii și indici, un aparat pus la punct „nemțește” și oferă „o panoramă a culiselor literaturii române din prima jumătate a veacului 20”.
„Ferm pe ale lui (pe tot ce spune), Andrei Moldovan e un critic tranșant, cu singurătatea și inocența bine apărate”. Așa îl descrie Al. Cistelecan, comentând volumul Poeți români de azi. Fermitatea spuselor se păstrează și în noul volum, atitudine datorată mai ales ticurilor catedratice, aș zice, dascălul fiind mereu gata „să definească, să clarifice, să ordoneze, să evalueze”, cum o spune el însuși undeva. Nu și singurătatea, căci Andrei Moldovan se referă la fiecare pas la spusele altor critici literari și chiar intră în detaliate dezbateri-monolog ori în suave polemici cu unul sau altul. Inocența, jucată anume în alte împrejurări, nici atât.
Volumul se deschide cu adnotări la Gheorghe Perian, Ideea de generație în teoria literară românească, și Julius Petersen, Generațiile literare, cărți apărute în coligat, prilej de a repune el însuși întrebările ultimelor decenii: „dacă avem azi o generație literară nouă, s-ar cuveni să ne întrebăm în ce mod au stârnit scriitorii ce o reprezintă limba română și au îmbogățit-o. A devenit limba noastră mai bogată cu această generație, dacă ea există? ș…ț În ce măsură influența optzecismului se extinde și asupra generațiilor literare (dacă au fost mai multe) ce au urmat? Sunt posibile acum coeziuni generaționale?” etc. O aplecare spre Transilvania se poate detecta ușor, dar e firească și argumentată. Vorbind despre Ion Simuț și autodefinirea sa în Vămile posterității („Intenția noastră este de a sublinia importanța modelului lovinescian în demersul critic al lui Ion Simuț, având ca miză orientarea spre durabilitate, spre dominanta valorilor estetice, într-un context actual ce nu duce lipsă de valori, dar care pare să se aplece mai mult decât se cuvine asupra efemerului și spectacularului”), se va opri, firește, pe larg, asupra capitolului dedicat lui Rebreanu. Admirând arta citării la Cornel Ungureanu, reține cuvintele acestuia despre Inochentie Micu-Klein, „personajul cel mai tragic al istoriei noastre…”: „Ceea ce neuitatul Mihai Viteazul a reușit pentru o clipă cu sabia, unirea provinciilor românești, episcopul de Blaj a reușit cu spiritul, dând semnalul de unire definitivă a tuturor românilor prin ridicarea lor la conștiința națională.” Școala Ardeleană nu reprezintă doar o cauză a românilor transilvăneni, ci a întregului românism:
Un capitol consistent comentează receptarea critică a lui Pavel Dan, dar și destinul operei sale în contextul renașterii literaturii ardelene după Marea Unire. Andrei Moldovan scrie aplicat, cu fine sugestii și încheieri nu o dată memorabile, despre I. Oarcăsu, Ioan Groșan („componenta nordică”), Radu Mareș, Radu Țuculescu („un autor complex”), Olimpiu Nușfelean, Ioan Es. Pop (și „accentuarea ambiguității limbajului”), Dan Coman, Medeea Iancu, D.R. Popescu (dramaturgul), dar se apleacă atent mereu și expresiv de cele mai multe ori (remarcă adesea scrisul frumos al vreunui critic!), și asupra cărților lui Gabriel Chifu (incitat și de Mic manifest despre poezia heracleitică), Liviu Ioan Stoiciu (cel „marcat în mod constant de atracția jocului cu moartea”), Călin Vlasie (și „adâncimea esențelor”), Cassian Maria Spiridon („câmpul cuantic al poeziei”), Matei Vișniec (la care admiră „iscusitul joc al planurilor”). Andrei Moldovan nu se ferește de reluări, de recapitulări pe îndelete și pe înțelesul tuturor, de readuceri în discuție ale unor teritorii scripturale deja cartografiate, căci de fiecare dată și tot mai decis va ști să introducă pata de culoare a lecturii proprii.