Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Rezervaţia pedanţilor de Val Gheorghiu


Trece – cu regularitate de metronom – pe sub fereastră şi sînt înclinat să-l aşez în categoria anonimilor care-şi exagerează ţinuta corectă, şi-o hipercorectează, pentru a face impresie, a epata. Are aerul unui manechin desuet, rătăcit între celelalte manechine, modernele, de ultimă oră. E, tot, numai costum. Uscat, mîinile şi picioarele par să nu atingă mînecile hainei, cracii pantalonilor: de altfel, mersul personajului e atît de strict calculat încît nici n-ar avea cum să le atingă. Cap de Giacometti, privire de Mondrian, mapa se arată mereu nou-nouţă, umbrela (nou-nouţă): domină griul (poate doar cravata – coajă de lămîie...). În momentul însă în care aflu că e unul din stimabilii profesori medicinişti, atunci percepţia-mi privindu-l se modifică radical. În sensul unei reconfortante opuneri la vulgaritatea care ne agresează zilnic. Iată, zic – extrapolînd un pic exagerat – ce bine ar fi ca tot mai multe personaje de această ţinută să circule printre noi, să ne atragă atenţia că ne aflăm, totuşi, într-o Românie europeană, că cealaltă Românie, care încă nu fusese urîţită de comunism aşa arăta/ aşa arată în incredibilele ilustrate pe care, arar, le mai răsfoim. Trotuarele fojgăie acum de exemplare imposibile, vara ieşite doar în izmene trei-sferturi şi în maieu, iarna în „geci” ca de tablă. Deşi nu ne cunoaştem, o să încep să-l salut cu respect pe omul-manechin.

Coana Chiriţa, rotofeia încarnare a pendantismului snob. Numai că şireata matroană ot Bîrzoieni ţine să ne facă din cînd în cînd cu ochiul; ştie prea bine că Bîrzoi e un „ţopîrlan”, că anturajul ei o vede pe ea însăşi aşijderea, dar din cînd în cînd mintoasa parvenită vine la rampă şi ne face cu ochiul: adică nu-i chiar aşa, boieri dumneavoastră. Nu l-am văzut, în schimb, nici o dată pe fostul ştab al judeţului, azi interminabilă vlădică republicană, să ne facă cu ochiul în timp ce-şi joacă, în hidoase sedii şi în somptuoase saloane, rolul de fante de Ferentari picat temporar în provincia Chiriţei. Zîmbetul Divertis şi mersul de cadînă costumată continuă să ne fascineze şi azi, în noile condiţii, nu-i aşa, socio-economice.

Inubliabilul Vasiliu, de la Naţionalul ieşean, dorindu-şi zilnic indispensabila cinzeacă de coniac, îi cerea bărmăniţei de la Continental, cu vocea lui de catedrală: O candelă, vă rog! În acelaşi Continental, inimitabilul Blehan, de la acelaşi Naţional, îi cerea aceleiaşi bărmăniţe aceeaşi cinzeacă, indicîndu-i doar gestic măsura, aplecîndu-se peste bar şi îndoindu-şi feminin reverenţios piciorul în spate, cum Thisbea din „Visul unei nopţi de vară”, memorabil travestită de el.

Nu mă pot sustrage, la rîndu-mi, unui pedantism sistematic. Justificat, cred. Urmărind, cu asiduitate bine temperată, topul englezesc (şi american, francez, spaniol încă) al romanului actual. Excepţional, oricum. Motivaţia (oferită mie mai întîi, apoi altora, în dialog) ar sta în reflexul de respingere a tot ce vine dinspre o Europă răsăriteană, atît de infestată de comunismul rusesc. Şi mai e ceva. Ce ţine de statutul strict al romanului modern. Scenariul romanesc occidental – cum nu a făcut-o niciodată, nu o face nici acum – nu are în vedere componenţa social-politică, atît de nefericit impusă prozei estice; îşi urmează traseul pe care însăşi societatea prosperă şi l-a marcat în secole de civilizaţie. Danezul de mijloc este total neinteresat de malaxorul politic al statului său, pe cînd esticul, pervertit de la buna lui natură, a fost obligat de dictatură să fie angajat, să fie cetăţean, să-şi dea cu părerea (mai ales acolo unde nu se pricepe). Romanul occidental reflectă exact starea de spirit a omului esenţialmente liber, priceput doar în a-şi administra maximal propria-i viaţă, propria-i intimitate. De unde şi acest tip de roman excepţional. Necondiţionat. Liber inspirat. De unde şi propriu-mi... pedantism, ca tînjind după un model ce pare, vai, de neatins. În ţara Chiriţei. În ţara lui Iliescu.

Veneratul profesor Ciopraga a impus/ mi-a impus prin ţinuta sa impecabilă. Intimidîndu-mă, în anii filologiei, prin distanţa ce o aşeza, pedant-politicos, între catedră şi cel din amfiteatru, a făcut posibilă o nesperată relaţie, cred, reciproc-emulativă în anii din urmă, cînd notorietatea academică a profesorului a acceptat-o pe cea, neacademică, a fostului filolog, acum pictor evoluînd într-o direcţie marcat modernă. Poate nu în întregime pe gustul cărturarului, pliindu-mi-se însă, grav/ destins, atunci cînd, în cîteva rînduri, mi-a onorat vernisajele cu alocuţiuni dintre cele mai aplicat-măgulitoare. Şi ca scenariul să capete rotunjime, situîndu-mă într-un paradox oricum plin de precauţie, am juxstapus nobilului pedantism al magistrului reversul medaliei, publicînd recent o însemnare pictural-pigmentată. Rîsul profesorului. Exclusivitatea revelaţiei, cred, îm aparţine, Primind, de altfel, în replică, rîsul amuzat al celui portretizat.

Zdravănul Sava, de la acelaşi Naţional, la fereastra vagonului de turneu, extaziat în faţa Bucegilor, remarca delicat: Frumoşi munţii ăştia, dar cam nefinisaţi...