Știința canibală față cu filosofia
Acum o sută de ani, mai exact pe 7 noiembrie 1917, Max Weber pronunța oraculara sintagmă die Entzauberung der Welt (dezvrăjirea lumii), considerată cheia hermeneutică a întregii opere weberiene și chintesența teoriei sociologice despre Occident. Dincolo însă de colosul sociologic și de vitraliile lui filosofice (Karl Jaspers), nimeni nu a văzut contextul ocult care a generat această sintagmă. Mai întâi, să vedem ce a avut să-i reproșeze Weber Occidentului, atunci când a spus că a dispărut „ultima și cea mai sublimă valoare“: magia, fără de care urmează atrofierea „forțelor incalculabile ale misterului“ și pustiul dezvrăjirii. Modernitatea, se explică Weber, trăiește sub dictatul clipei și nu realizează că înalță osanale unei științe canibale și locuiește o utopie numită progres, care nu-i va aduce omului decât cântărire, raționalism, birocrație. Vinovat este prezentul acesta prea scund pentru „omul înalt“ de care vorbea Nietzsche. Filosofia ocultă va adăuga prin vocea lui Guénon o notă profetică la critica lui Webrt pe tema crizei lumii moderne: „E suficient să privim în jurul nostru pentru a ne convinge că toată această stare de fapt este o caracteristică a lumii actuale și să constatăm peste tot această degradare profundă pe care Evanghelia șMt. 24, Dan. 9, 27ț o numește «urâciunea pustiirii»“1.
Când Weber termină necropsia cadavrului numit magie, un curent de simpatie pentru fantomele religiilor moarte reunea intelectuali din toată Europa pe baricadele unei tradiții păgâne, văzută ca ultima încercare de salvare a lumii dezvrăjite. Rezistența a început odată cu apariția unei puzderii de reviste, aparent marginale, precum Le Voile d’Isis (1890- 1898), L’Initiation (1888-1912), Lucifer-Gnosis (103- 1908) ș.m.a., în care se acuza secularizarea misterului și prosternarea în fața lui deus ex machina. Dinspre aceste reviste se va auzi tot mai puternic chemarea la re-vrăjirea lumii prin întoarcerea la o-cultură și i-rațional. Sub sloganul „Progresul nu este o iluzie, este o deziluzie“, revoluționarii se vor folosi de spiritism, magie, hipnotism și alte instrumente oculte pentru a răspândi scepticismul despre acea felix culpa numită rațiune, păcatul care l-a constrâns pe om să treacă de la serenitate la curiozitate, de la necesitate la utilitate, de la interes ideal la interes material, care toate nu sunt decât scala unui deficit de imaginație care îl pândește pe omul modern.
Re-vrăjirea lumii, un destin asumat
În 1918, când apare Declinul Occidentului, Oswald Spengler aduce revoluția tradiționaliștilor până sub balconul filosofiei academice, cerând insistent renaturarea tradiției ca „destin asumat“. În viziunea filosofului german, naționalismul nu mai este o opțiune, ci un deziderat, șansa plăpândă pentru ca uitatul Zeitgeist să străbată din nou istoria prin cultură, iar cultura să pregătească resurgența unui viitor luminos.
Deziluziile filosofului față cu modernitatea au contaminat și critica metapolitică a lui Carl Schmitt sau Ernst Jünger, ajungând până în hermeneutica fenomenologică a lui Heidegger, care vedea progresul și tehnologia ca pe cauza denaturării esenței gânditoare a omului. Filosofia cultă nu a putut însă să facă mai mult pentru re-vrăjirea decât să propună întoarcerea la pierduta unitate magică dintre ființă și transcendența ei. Mult mai vehementă a fost rezistența filosofiei oculte, care a pornit să căute relicte magice până în îndepărtata Thule, iar tradiții contemplative în necunoscuta Asie premodernă. Dinspre nordul viking, sau dinspre sudul sufist, re-vrăjirea se va numi acum tradiție primordială, un vis care, ca în cazul șeicului alawit Mustafa Abd al-Aziz (aka românul Mihai Vâlsan), oferea speranța că „procesul prin care s-a ajuns la declinul Occidentului în timpuri moderne se va încheia de la sine, pe cale naturală, ca o împlinire deplină a tradiției, prin atingerea unei limite marcate, pare-se, de o catastrofă a civilizației. Din acest moment, o schimbare de direcție pare inevitabilă, iar datele tradiției, atât cele din Orient, cât și cele din Occident, indică faptul că se va produce o restaurare a tuturor posibilităților tradiționale, care încă preocupă omenirea de azi, fapt ce va coincide cu o remanifestare a spiritualității primordiale și, în același timp, manifestările anti-tradiționale și elementele umane care le intrupează vor fi aruncate în afara acestei ordini și umilite definitiv“2.
În limbajul tradiționalismul ocult, această „catastrofă“ era revoluția care va face repatrierea forțată a ființei din exilul cunoașterii științifice înapoi, pe tărâmul luxuriant al cunoașterii magice. Un locus periucundus care încă păstra robusta încredere a neo-platonicienilor, că adevărata libertate a omului este vraja, magia. O idee poetizată în 1919 de un alt român, Lucian Blaga, partizan și el al re-vrăjirii lumii prin mister: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea“...
lTorri bmuangiii cteradiției despre nopțile
Sub conceptul weberian die Entzauberung der Welt, se ascunde un întreg eșafodaj de mituri și trimiteri mistice aparținând filosofiei oculte, care a alimentat cu un patos extraordinar retorica revoluției tradiținaliste de la începutul secolului XX.
În chiar anul prelegerii lui Max Weber apărea la Viena sub semnătura ocultistului Johannes Balzli biografia „invincibilului tribun“ al revrăjirii lumii, Guido von List, cel care se declarase neobositul iscoditor al „tuturor fenomenelor misterioase de vrăji sau magie“3. Intitulată Guido v. List. Descoperitorul înțelepciunii ariene străvechi. Viața și creația sa (Viena, 1917), cartea îl prezintă pe bătrânul ocultist – la data apariției avea 69 de ani – ca pe cel mai autentic exponent al naționalismului metafizic german, unul dintre primii insurgenți ai revoluției conservatoare și cel dintâi care, sub stindardul tradiției politeiste, a adunat martirii luptei de eliberare a Germaniei de sub ocupația Imperiului Roman, care în timpurile moderne se numea Biserica romano-catolică. Sub sloganul „știința vă va spune că noile adevăruri sunt mereu antagonice și întotdeauna greșite“4, von List a dezviltat ideea teozofului Sebaldt von Werth despre o „religie occultă a Germaniei“. O idee pe care List a transformat-o în viziune, numind-o Armanenschaft. Pornind de la Herminones, lexem prin care Tacit numea triburile germanice din interiorul continentului (medii Herminones)5, von List ajunge pe baza arheologiei mito-lingvistice la concluzia că „Armanen oder Irminen“ definea cândva religia secretă a vechilor triburi germanice și, mai mult, chiar elita ei teocratică. În viziunea lui List, un Mare Preot- Rege cunoscător al unei cunoașteri oculte a trecut din generație în generație (ca în cazul lui Zamolxis) conducând poporul german spre legendă.
List a numit renașterea acestei religii păgâne Wuotanismus și a militat pentru practicarea ei la nivel de masă, disimulând însă cu grijă și un elitism inițiatic bazat pe un set secret de învățături ariosofice. Pentru asta, a fondat în 1908 Societatea Guido von List (Guido-von-List-Gesellschaft), al cărui scop declarat era să continue moștenirea ultimului Mare Preot al arienilor. În interiorul acesteia, List a creat în 1911 o incintă secretă (Der Hohe Armanen-Orden), bazată pe cel mai pur arimanism, care aduna forța magică a runelor cu universalismul kabbalei. Locul pe care și l-a arogat tribunul în tot acest eșafodaj mitico-mistic ne este devoalat de o scurtă fantezie intitulată O noapte magică (1903), unde o profetesă divină (Hechsa) îi prezice naratorului (List) că nu va fi eliberatorul Germaniei, ci bardul acestei profeții.
Pee icnâsnudl as eT hmualie făcea escală
În anul 1918 se înființează Societatea Thule (Thule-Gesellschaft), celebră pentru destinul ei leagat de național-socialismul de mai târziu. Principalul ei fondator, Rudolf Freiherr von Sebottendorff, era un admirator al lui List. Prin intermediul lui, argoul ariosophiei va deveni limbajul intern al organizației. Sebottendorff nu a împumutat însă de la List doar terminologia ocultă, ci și admirația pentru vikingi și folclorul islandez. E vorba de Nordul mitic, acolo unde călugărul irlandez Dicuil6 găsea la anul 825 că enigmatica Thule este chiar Islanda. Despre Thule a scris și Vergiliu (Georgicon, I, 30), numind-o „ultima Thule“, și semnalând astfel, împreună cu Solinus (De mirabilibus mundi, 22, 11), că aici este ultimul loc de unde se pot vedea mișcările aparente ale soarelui, cele care au dat substanță simbolică tuturor cultelor de mistere. De aici, localizarea ei pe lângă cercul polar, acolo unde ar fi locuit în timpuri mitice o „rasă de ghiață“, un popor de oameni transparenți, ca în referirea lui Polybios (Historíai, 34, 5, 3), care uninduse cu muritorii, au dat naștere rasei ariene ce conservă toate facultățile superioare ale poporului de pe magica insulă Thule. Admirația lui Sebottendorff pentru rădăcinile nordice ale poporului german a dus a publicarea unei ample culegeri în 24 de volume de folclor nordic, în special islandez: Proza și poezia antichității nordice (Jena, 1912-1930). De aici se va naște așa-numita identitate germană, caracterizată prin eroism, simplitate, iubire de pământ și libertate. Efigia lui homo germanicus nu putea fi completă fără wotanism, credința care opunea raționalismului iluminist o natură însuflețită de magie.
Curajul cu care revoluția tradiției redesena transcendența naturii nu l-a putut face pe Weber să uite deznădejdea cu care romanticii întrezăriseră „natura dez-dumnezeită (Die entgötterte Natur)“, supusă doar legilor fizicii, ca în poema lui Schiller, Zeii Greciei (32, 168). Este sintagma care l-a inspirat pe Weber o sută de ani mai târziu. Cât despre împrumuturile pe care le-a făcut Weber din tumultul revoluției purtată în numele tradiției, amintim aici ideea că monoteismul a contribuit decisiv la „dezvrăjirea lumii“. Convingerile religioase ale lui Weber nu ating însă radicalismul neo-păgân al ocultiștilor, ci se opresc la critica unui deus absconditus care a golit catedralele și i-a pervertit pe credincioși. E vorba de zeul ascuns pe care Blaga l-a numit Marele Anonim, a cărui retragere într-o asceză din afara lumii (innerweltliche Askese) a redus, în viziunea lui Weber, relația omului cu divinul până la un raționalism religios, discreditând astfel vraja, magia. Ascunderea zeului îi este imputabilă atât Vestului, cât și Estului, mai spune Weber, care prin Biserica romano-catolică, respectiv, prin confucianism, au redus relația cu divinitatea la o simplă tehnică de adorație, anulând extaza și secularizând magia.
Prin venele statuilor curg mituri
Ultima Thule a fost o temă frecventată de ocultiști cu mult înainte de apariția lui Thule- Gesellschaft. Într-o Istorie generală a inițierii (1832), un istoric francez al masoneriei prezenta un sugestiv Poème de la Maçonnerie, în care se spune că Thule aparținea înainte de toate unei geografii inițiatice. A pleca spre insula din Nord, interpretează autorul, echivala în limbaj esoteric cu inițierea însăși, ea fiind promisiunea cunoașterii de dincolo de lume, speranța aflării legilor naturii vrăjite, a secretului ascuns sub „voalul lui Isis din Saïs, pe care niciun muritor nu l-a ridicat“7.
Cu un alt fel de sens ajunge Thule și Hiperborea în teozofie. Acolo unde, aceste toposuri mitice nu mai reprezintă mirabila tradiție primordială, ci devin un simplu moment din geneza mistică a omenirii. De exemplu, Annie Besant, care a condus din 1907 Societatea Teozofică, ne spune în Genealogia omului (1910) că enignatica Thule trebuie căutată undeva pe lângă Kamceatka, semn că acolo „s-a format al II-lea continent, numit Hiperborea sau Plaska șDwipaț“, tărâmul de unde provine a doua rasă de oameni. Nimic în plus față de H. P. Blavatsky, autoarea Doctrinei secrete, care îi fusese și maestră și chiriașă.
Toposul își păstrează însă toată încărcătura inițiatică originară în gnosticismul lui René Guénon8, acolo unde Thule este unul din centrele hyperboreene ale Tradiției primordiale. Numai că aici „Thuli sau Tula hiperboreană“, din care „grecii au făcut Thule“ necesită o paranteză explicativă. Guénon face din acest centru primordial mai multe „centre secundare“, rezumând astfel o mai veche teorie a masoneriei, preluată din literatura rozicruciană, despre multiplicarea colegiilor (Klöster) cunoașterii primordiale. În Nume și reprezentări simbolice ale centrelor spirituale (1927), Guénon ține să explice această multiplicare: „Trebuie să observăm, de altfel, că același nume Tula a fost dat unor regiuni foarte diverse, întrucât și astăzi îl găsim la fel de bine în Rusia, ca și în America centrală. Fără îndoială, trebuie să credem că fiecare din aceste regiuni a fost, la o epocă mai mult sau mai puțin îndepărtată, sediul unei puteri spirituale care a fost ca o emanație a acelei Tula primordiale“9.
O lecție pentru Guénon
Când Guénon scria pasajul de mai sus, nu auzise încă despre tradiția dacică. Abia în anul 1935, când un român îi trimite manuscrisul intitulat La Dacie hyperboréene, Guénon va adăuga Dacia în zona de influență a tradiției hiperboreene, spunând: „natura hiperboreană a tradiției românești sau dacice îmi pare foarte verosimilă și ea explică multe lucruri enigmatice legate de Orfeu, Zalmoxis etc. Nu văd nici cum toate pasajele din autorii antici citați de dumneavoastră șîn manuscrisț ar putea să se înțeleagă altfel“10.
Încurajările lui Guénon pentru cercetarea filonului dacic al tradiții primordiale sunt peste tot în cele 42 de epistole adresate autorului acestui manuscris, Vasile Lovinescu (aka Geticus). Datate 1934-1940, scrisorile au rămas, după știința mea, netipărite până azi. E.g.: „Ceea ce dumneavoastră îmi spuneți ca urmare a cercetărilor voastre asupra tradiției dacice este mereu foarte interesant“11. Sau, în alt loc: „tradiția dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiției hiperboreene sub o formă mult mai pură decât a celților“12. Celți de la care, adăugăm noi, se revendică toată masoneria modernă!
Publicată în mai multe numere din „Études Traditionnelles“, între 1936-1937, Dacia hiperboreană reușește să fie suficient de convingătoare când concluzionează că pe teritoriul vechii Dacii a existat „prelungirea unei vieți inițiatice șstrăvechiț până la mijlocul secolului XIX“13. Însă adevărata realizare a acestui studiu (cum îi spune Guénon), ține de dovezile pe care autorul le adună din literatura antică despre caracterul hiperborean al religiei dacice. Din multitudinea de probe am ales ca exemplu afirmația lui Clement din Alexandria, care pomenește în Stromate, IV, 213, de hiperboreanul Zamolxis, devoalând astfel un cult polar (inițiatic, adică) și solar, deopotrivă. O altă notă interesantă o găsim la Marțial, care spune într-o Epigramă (IX, 45) adresată soldatului Marcellinus, ce tocmai pleca la război în Dacia, că de la „Polul getic (Geticus Polus)“ se văd astrele cerului hiperborean. Afirmația anulează toate căutările ținutului hiperborean pe lângă Polul Nord, cu localizări fanteziste precum Kamceatka, Islanda, sau stepele cazace...
Pe urmele aurului
Cu voia cititorului – mon semblable, mon frère – voi adăuga aici o foarte scurtă contribuție la identitatea heperboreană a tradiției dacice. Ne amintim că despre bogăția regelui din Thule, Nerval a scris un întreg poem: Le roi de Thulé. Nerval nu a făcut însă decât să poetizeze aici o informație din Herodot (Istorii, IV, 13) despre aurul hiperboreenilor, atât de mult că trebuia păzit de grifoni. Dar nici în Kamceatka, nici în Islanda, nici în alte localizări nordice nu se extrăgea aur în vremurile antice. Aur se găsea însă din abundență în Dacia, acolo unde Dio Cassius vorbește de „aurul lui Decebal“ jinduit de romani. Renumele acestui aurum Hungaricum (sive Transylvanicum) va ajunge până în Onomatologia alchimiei spagirice ca cel mai fin aur din Europa.
Dar poate că nu despre aurul de „22 de karate“ este vorba în acest mit, ci despre un alt aur, spiritual, pe care Nietzsche îl pune pe seama hiperboreenilor și a filosofilor în capitolul laminar din Anticristul (1888): „Să ne privim în față. Suntem hiperboreeni – noi știm suficient de bine la ce depărtări viețuim. «Nici pe pămînt și nici pe mare nu vei găsi calea ce duce către hiperboreeni» – asta o știa despre noi deja Pindar. Dincolo de miazănoapte, de ghețuri, de moarte – viața noastră, fericirea noastră... Noi am descoperit fericirea, noi cunoaștem calea, noi am găsit ieșirea din mileniile labirintului. Cine altcineva ar fi găsit-o? În niciun caz omul modern“.
Epistemiologia irațională a hiperboreanului Nietzsche i-a sedus pe ocultiști, făcându-i să spună, precum Annie Besant în revista Teozofistul, „în mod clar, Nietzsche ne aparține nouă“. Încă o dată Anticristul/Lucifer l-a sedus pe om, pe omul hyperborean, de data aceasta, promițându-i că va rupe cătușele înțelegerii comune și se va vindeca de maladia numită modernitate.
România s-a aflat în prima linea a revoluției hiperboreene cu nume ca Densușianu, Pârvan, Blaga, Eliade, Vulcănescu, Vâlsan, Geticus. Acești hermeneuți ai depărtărilor tainice au participat la resurecția genelor noastre geto-dacice, făcând din tradiția hiperboreană, cum o spune Blaga într-un articol propus a fi manifestul mișcării, Revolta fondului nostru nelatin (1921).
_____
1 [R. Guénon], La Grande Désolation (extrait de Prophecy, în „Le Voile d’Isis“, feb.-mart. 1922, p. 518; text reluat în La crise du monde moderne (1927).
2 M. Vâlsan, La fonction de René Guénon et le sort de l’Occident, în „Études Traditionnelles“, nr. 293-294-295/ Juil., Août, Sept., Oct, Nov. 1951, p. 213.
3Guido von List, Von der Deutschen Wuotanspriesterschaft, Berlin-Zürich-Leipzig, 1893, p. 24.
4motto-ul din Alfred Russel-Wallace la Guido von-List, Das Geheimnis der Runen, Berlin, 1907.
5 Tacitus, Germania, 1, 2.
6 Dicuili, Liber De mensura orbis Terrae, 7, 2, 5.
7cf. Pierre-Gérard Vassal, Cours complet de Maçonnerie, ou Histoire générale de l’initiation…, Paris, 1832, p. 105- 107.
8v. R. Guénon,La Terre du soleil, în „Etudes traditionnelles“, nr. 193/ janvier 1936, p. 35.
9 cf. R. Guénon, Le roi du monde, cap. X: Noms et représentations symboliques des centres spirituels, 1927, p. 44.
10Scrisoarea din 25 noiembrie 1935, Cairo, în R. Guénon, Correspondance avec Vasile Lovinescu, non publié, în www.index-rene-guenon.org.
11 Scrisoarea din 30 decembrie 1936, Cairo, în idem.
12 Scrisoarea din 25 noiembrie, 1935, Cairo, în idem.
13 Geticus, La Dacie hyperboréene, Puiseaux, 1987, p. 131.
