Profilul României literare este cel al unei publicaţii general-culturale cu un spectru larg de preocupări: literatură, critică, istorie şi teorie literară, cultură politică, arte vizuale, arta spectacolului, sociologie, ştiinţe filozofice, istorie. Ca urmare a realizării acestui program s-a constituit în decursul timpului la „România literară“ o arhivă amplă de documente, manuscrise, imagini care pot fi valorificate prin intermediul unei bănci de date. Suntem singura publicaţie din România care pune la dispozitie, prin mijlocirea rubricii „Calendar“, date biografice privitoare la scriitorii români din trecut şi de azi.

Autoritatea intelectuală a României literare şi prestigiul de care se bucură sunt datorate atât personalităţii colaboratorilor cât şi capacităţii de a se implica în toate evenimentele semnificative ale vieţii culturale. Ea însăşi a generat evenimente organizând dezbateri cu ecouri multiple în rândul cititorilor, iniţiind anchete, interviuri, angajându-se în polemici pe teme de larg interes, orientând atenţia publicului spre adevăratele valori artistice. În condiţii neprielnice, înainte de 1989, „România literară“ a izbutit să apere valorile autentice, să discrediteze falsele valori, să promoveze spiritul critic şi raţional, de factură democratică. Revista a respins consecvent propaganda naţionalist-şovină, desfăşurată sub emblema protocronismului, şi a avut de suportat, din această pricină, atacurile virulente şi sistematice ale publicaţiilor stipendiate de Securitate („Săptămîna“ ş.a.). Un alt moment semnificativ al luptei pentru adevăr în cultură, pentru respingerea imposturii agresive, a fost legat de cazul plagiatului comis în anii ’80 de Eugen Barbu. Deşi acesta era susţinut de autorităţile comuniste revista noastră şi-a asumat riscul spunerii adevărului. După 1989 revista a continuat politica de sprijinire a valorilor autentice atât în comentariile consacrate fenomenului cultural la zi cât şi prin organizarea unor dezbateri privind „criza culturii“, „modernitate şi post modernitate“, „situaţia românului“ ş.a. Revista oferă săptămânal cititorilor o mare cantitate de informaţii privind evenimentele culturale din ţară şi din străinătate (premii, apariţii editoriale, simpozioane, colocvii, spectacole, vernisaje, concerte etc.). În aceeaşi sferă de preocupări se înscrie şi rubrica de interviuri a „României literare“. Prestigiul „României literare“ se datorează şi faptului că a descoperit şi impus un mare număr de personalităţi ale culturii române contemporane, a căror evoluţie a sprijinit-o de la debut până la deplina consacrare.

Au semnat:

Şerban Cioculescu, Geo Bogza, D. I. Suchianu, Al. Ivasiuc, Al. Graur, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Cezar Baltag, Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu, Ilie Constantin, Matei Călinescu, Laurenţiu Ulici, Perpessicius, Victor Eftimiu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Philippide, Vladimir Streinu, Edgar Papu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Gellu Naum, Adrian Marino, Mircea Zaciu, Radu Tudoran, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu, Al. Paleologu, Nina Cassian, Dan Deşliu, A. E. Baconsky, Virgil Teodorescu, Liviu Ciulei, Corneliu Baba, Ion Irimescu, Vasile Kazar, Lucian Pintilie, George Constantin, Mircea Daneliuc, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H. R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu, Bedros Horasangian, Dan Laurenţiu, Eugen Uricaru, Nicolae Prelipceanu, Anatol Vieru. După decembrie 1989 revista a urmărit să aducă în pagini colaborări ale scriitorilor români din exil, dovedind că literatura română este una şi indivizibilă. Astfel, Eugen Ionescu a fost prezent în primul număr post-revoluţionar, iar apoi, printre mulţi alţii: Ştefan Baciu, Vintilă Horea, Dan Petrasincu, Andrei Codrescu, Ion Ioanid, Pavel Chihaia, Paul Miron, Sanda Stolojan, Rodica Iulian, Bujor Nedelcovici, D. Ţepeneag, Paul Goma, Gabriela Melinescu, Vladimir Tismăneanu, Matei Călinescu, Ion Vianu.

Semnează:

Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Mircea Mihăieş, Gabriel Dimisianu, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu,  Ştefan Cazimir, Cosmin Ciotloş, Sorin Lavric, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Marius Miheţ, Gabriela Gheorghişor, Irina Petraş, Raluca Dună, Luminiţa Corneanu, Alexandru Baumgarten, Marius Conkan, Andreea Răsuceanu, Adina Diniţoiu, Gabriel Coşoveanu, Nicolae Scurtu, Simona Vasilache, Horia Gârbea, Gheorghe Grigurcu, Livius Ciocârlie, Marina Constantinescu, Dumitru Avakian, Liana Tugearu, Elena Zottoviceanu, Dan Hăulică, Petre Tănăsoaica, Edwart Sava, Angelo Mitchievici, Elisabeta Lăsconi, Grete Tartler, Tudora Şandru-Mehedinţi, Antoaneta Ralian, Luminiţa Voina Răuţ, Doina Condrea Derer, Rodica Binder, Libuše Valentová ş.a.

Echipa redacţională:

Redacţia

Nicolae Manolescu – director
Gabriel Chifu – director executiv
Răzvan Voncu - redactor şef
Ionela Streche – secretar general de redacţie
Marina Constantinescu – redactor
Sorin Lavric – redactor
Simona Vasilache – redactor
Cosmin Ciotloş – redactor asociat
Angelo Mitchievici – redactor asociat
Corectură: Ecaterina Ionescu, Nina Pruteanu
Concepţia grafică: Mihaela Şchiopu
Fotoreporter: Ion Cucu
Tehnoredactare computerizată: Ionela Streche, Nicu Ilie
Director administrativ: Dragoş Ursache

Secretariat: Sofia Vlădan, Gheorghe Vlădan

Carte de vizită

Geo Dumitrescu

Ei bine, am în faţă o revistă bună, interesantă, efervescentă, care-mi place şi acum, după 30 de ani, (şi pe care n-aş face-o altfel, dacă ar fi să...). Titlul ei - mi-aduc aminte - mă intimida obsedant şi-mi impunea - bănuiam eu – obligaţii ş răspunderi mari: doar era vorba de România literară adică revista ţării întregi, dar şi purtătoarea unor semne de libertate şi înnoire, anunţate, cu patos revoluţonar, chiar de şeful statului, şi primite cu delirant entuziasm (şi cu imensă credulitate!) de întreaga suflare românească, în frunte cu - cred că se poate spune - scriitorii. Era nevoie, deci, de o deschidere largă, naţională, pătimaş devotată culturii, trebuiau atrase, poate chiar sistematic şi într-un spirit mai nou şi parcă mai liberal, toate condeiele valoroase ale ţării, fără obişnuitele suspiciuni şi discriminări, trebuia înlăturată din capul locului formula publicaţiei de cerc închis, de gaşcă, dar, nu mai puţin, trebuia busculată şi o anume inerţie comodă ce stăruia în presa literară a vremii, cu zilnicăriile ei mărunte, rutiniere, cu toropitele suficiente ori resemnări şi cu unele anchiloze exclusiviste, intolerante (păcate de care nu era cu totul scut totul scutită nici baza de lansare a viitoarei reviste, bătrîna Gazetă literară, în ciuda redactiei sale valoroase si experimentate).ită nici baza de lansare a viitoarei reviste, bătrîna Gazetă literară, în ciuda redactiei sale valoroase si experimentate).

Ştefan Aug. Doinaş

De-a lungul celor 30 de ani de existentă, România literară a avut trei conduceri demne de remarcat, care şi-au lăsat amprenta asupra orientării şi continutului ei: Nicolae Breban a marcat-o cu grifa ascuţită a personalităţii sale în plină afirmare, imprimându-i un caracter provocator; George Ivaşcu i-a impus profesionalismul său capabil să se strecoare printre furcile caudine ale unei culturi dirijate; Nicolae Manolescu i-a asigurat, în aceşti ani ai libertăţii, aspectul complex al unei tribune care nu se cantonează exclusiv în fenomenul literar. In tot acest timp, România literară a rămas principala revistă a Uniunii Scriitorilor, împletindu-şi destinul cu acela al breslei noastre.

Laurenţiu Ulici

Pot spune, de aceea, fără să ezit, că pe măsură ce ştreangul politico-ideologic se tot strîngea la gîtul spiritului liber din România anilor 70 si 80, România literară făcea tot mai mult impresia unui adăpost care, dcă nu avea consistenţa unui bunker, oferea o anume protecţie spiritului liber, mai cu seamă prin exploatarea inteligentă a slăbiciunilor şi complexelor regimului ceausist. Atît de puternică a devenit această impresie în lumea intelectuală românească, şi nu doar în cea literară, încît pînă şi obolul inevitabil (plătit la ocazii de felul celor pe care le-am enumerat mai sus) era citit oarecum esopic, ca plin de subînţelesuri. Dar, înainte de toate, revista a ţinut cu dinţii să nu-şi trădeze sau compromită calitatea titulară, cultivînd cu obstinaţie literaritatea literaturii şi refuzînd veleitarismul şi, mai ales, deturnarea axiologiei literare în spiritul naţional-comunismului ce transformase treptat România într-un ţarc. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, cititorul României literare, mă simţeam mai aproape de mine, colaboratorul României literare ori de cîte ori acesta din urmă se dovedea a fi umbra celui dintîi. Şi poate că asta a fost regula nescrisă însă mereu respectată la România literară de-a lungul celor trei decenii de prezenţă în peisajul publicistic autohton. Deşi multe pare că s-au schimbat după 1989, şi multe chiar s-au schimbat, am motive să cred că regula aceasta se păstrează...

Nicolae Manolescu

In fine, din 1990 sînt directorul României literare. N-o fac singur, ca G. Ivaşcu. E drept că şi vremurile s-au schimbat: nu mai trăim în totalitarism. Dar o privesc altfel, din lăuntru, pentru prima oară, după patru decenii de cînd o citesc. Ca simplu cititor, o veneram, mi se părea formidabilă; cînd eram colaborator, simpatizam sau compătimeam cu ea, găsind-o cea mai bună dintre toate revistele literare românesti, dar departe de a fi infailibilă; ca director, o privesc cu luciditate şi îngrijorare, şi nu mai sînt dispus să-mi fac din ea icoană.
Regret într-un fel perspectivele anterioare, mai naive. Cum nu mi-am pus în cap să mor director, trag nădejdea că le voi regăsi la bătrînete, cînd mă voi trezi în fiecare dimineaţă de miercuri plin de nerăbdarea de a cumpăra de la chioşcul din colţ România literară. Ca în vremurile bune, viata mea va curge în ritmul revistei: dacă e miercuri, e România literară.