Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Reverii şi depresii de Tudorel Urian

Livia Roşca vede enorm şi simte monstruos. La prima vedere, şi pentru ea, ca pentru multe din congenerele ei (Elena Vlădăreanu, Andra Rotaru, Oana Cătălina Ninu, Domnica Drumea, Diana Geacăr) romantismul a murit, poezia se scrie cu sânge (sau, după caz, cu spermă), corpul uman este un conglomerat prea puţin estetic de organe interne, iar femeia înseamnă nu doar frumuseţe botticelliană, ci şi ciclu menstrual, tampoane, prezervative, fâşii de hârtie igienică proaspăt utilizate. Inhibiţiile verbale au dispărut şi, pe urmele lui Jean-Jacques Rousseau din Confesiuni, cea mai tânără generaţie poetică îşi propune să reveleze adevărurile generale ale condiţiei umane, prin experienţa particulară a unui om surprins în intimitatea secretelor şi a vulnerabilităţilor sale. De unde se vede, încă odată, aşa cum a demonstrat-o Mihai Zamfir în romanul său Se înnoptează. Se lasă ceaţa, că nu este chiar atât de lungă calea care separă unele dintre soluţiile postmoderne ale unor tineri scriitori contemporani de literatura secolului al XVIII-lea. Privirea lucidă, asupra existenţei nefardate este, în fond, elementul de legătură dintre Rousseau şi mulţi dintre scriitorii foarte tineri de azi.

Poezia Liviei Roşca este şi nu este tipică pentru lirismul celei mai noi generaţii poetice. Este tipică, în măsura în care se adaptează trendului imagistic şi lexical actual, mizează pe stilistica minimalistă, bruschează vechile reguli estetice şi etice, reflectă existenţa în culori mai degrabă crude, dispreţuieşte deopotrivă romantismul şi intelectualismul. În fond, rujul pe icoane poate fi luat şi drept profanare, imixtiune brutală a materialităţii unei fiinţei umane precare în ceea ce până mai ieri era universul artificial, aseptic, colorat în roz, al literaturii. Nu este tipică, în măsura în care atitudinea poetei faţă de realitatea grotescă şi adesea brutală care o înconjoară este cu totul alta. Dacă, aşa ca Elena Vlădăreanu, poetele generaţiei 2000 îşi expun avatarurile condiţiei de femeie cu o nedisimulată jubilaţie machistă, Livia Roşca spune, ce are de spus, cu un soi de resemnare cvasi-depresivă. Exhibiţionismul fiziologic şi moral, afişat patetic la multe dintre poetele şi prozatoarele generaţiei 2000 (vezi şi primul capitol al romanului Ioanei Baetica, Fişă de înregistrare) trădează în chip evident intenţia de forţare a propriilor limite, voluntarismul teribilist de a-şi etala precaritatea (proprie sau inventată, dar asumată) atunci când nici un imbold lăuntric nu le îndeamnă să facă un asemenea gest. Exhibiţionismul lor literar este un act pur de voinţă, cu tentă masochistă. Sound-ul adesea declamator, biruitor, viril din lirica acestor amazoane ale postmodernismului nu face decât să le camufleze sensibilitatea reală. Paradoxal, deşi se dezgolesc - nu doar de haine, dar chiar şi de piele - multe dintre poetele generaţiei 2000 nu dezvăluiesc nimic în ce le priveşte. Dimpotrivă, ascund. Îşi ascund sufletul în spatele unei expuneri excesive a cărnii.

Livia Roşca îşi asumă integral condiţia de femeie. Eu-l său liric este unul vulnerabil, măcinat de îndoieli şi copleşit de spaime. Nefericirea pare a îi fi întipărită în gene. Conştientă de acest lucru, opune urletului de revoltă al colegelor ei de generaţie poetică, un soi de resemnare melancolică, vecină cu depresia. Într-un fel poeta duce până la capăt experimentul colegelor ei de generaţie. Ea descrie avatarurile fiziologice ale condiţiei umane, dar nu trece sub tăcere nici tribulaţiile sufletului. Sensibilitatea, candoarea sufletească, urmele de inocenţă nu sunt la Livia Roşca un balast care trebuie zvârlit peste bord. Această veşnică pendulare între vulnerabilitate şi cruzime, între exihibiţionism şi depresie melancolică, între exhibarea anatomiei şi asumarea unei afectivităţi foarte... feminine, conferă poeziei sale forţa autenticităţii.

Ruj pe icoane, volumul de debut al Liviei Roşca (Premiul de debut al Editurii Cartea Românească) este alcătuit cinematografic, din mai multe secvenţe ilustrative pentru devenirea unei femei. Cele trei secţiuni ale cărţii, Ferma cu 300 de hectare, Erau doar fetele în cameră şi Ruj pe icoane corespund unor vârste şi unor întâmplări care au marcat decisiv personalitatea eului feminin (nu neapărat Livia Roşca însăşi) care se confesează în versuri. Fiecare poem este un instantaneu cinematografic, un diapozitiv sau o fotografie, dincolo de care răzbate o întreagă existenţă. Unghiul din care este privită scena de viaţă însufleţeşte cadrul, face ca, dincolo de imaginea propriu-zisă, să se simtă o foarte consistentă încărcătură afectivă: "Ferma are 300 de hectare/ aici lucrează tot satul/ o dată pe lună/ două zile încontinuu/ mama dă salarii oamenilor/ eu/ alături într-o ladă de fructe/ precum cele trimise cu mere la export". Deloc analitică, Livia Roşca are inteligenţa de a-şi plasa camera într-un unghi care să permită surprinderea unui nu-ştiu-ce care să-i dezvăluie întreaga sensibilitate. În doar câteva vorbe, cu un simplu instantaneu, ea descătuşează imaginaţia şi face să renască o lume întreagă. Fixată în alt unghi, camera surprinde altă imagine care, filtrată prin sufletul poetei, dezvăluie uimirea, teama, dezgustul şi fascinaţia uneia dintre primele revelaţii din copilărie: "Imaginează-ţi călcâiele Onicăi/ Crăpăturile adânci/ cu pământul uscat de la secetă/ Marginile rănilor ei înnegrite/ 100 de kile apăsând pe călcâiele astea/ dintotdeauna la fel de crăpate". Întâmplările din cămin, din timpul studenţiei, sunt la fel de banale, nimic memorabil nu se întâmplă. Discuţii interminabile între colegele de cameră, dramele amoroase mai mici sau mai mari, filmele de la televizor, nimic nu pare în măsură să confere existenţei vreo formă de relief în plan afectiv. Poate pentru că totul este privit (şi) prin ochii depresiei de azi. Printre amintiri nu se rătăceşte, nici măcar din întâmplare, vreuna optimistă. Instantaneele nu fac decât să accentueze starea de depresie, resemnarea în faţa unei existenţe care are, pe zi ce trece, tot mai puţin farmec. "Îmi zice / Acum sunt îngrozitor de mahmur/ Pe motiv de un chef aseară/ Privesc cearcănul meu maro ca/ tutunul de pipă/ am stat aiurea până la 5 dimineaţa/ şi-am fumat într-una/ ficatul mărit se lăbărţează printre coaste/ am corpul tot intoxicat cu nicotină// tânjesc să mă ridice cineva apucându-mă de ceafă/ ca pe un pui de pisică/ dus între colţi într-un loc/ ferit unde creşte/ muşchiul verde jilav". O întreagă dramă a femeii răzbate dincolo de indiferenţa grobiană a bărbatului.

Aceste poeme-felii de viaţă nu sunt o premieră în lirica românească a momentului. Aceeaşi logică a construcţiei stă şi la temelia recentului volum al lui Robert Şerban, Cinema la mine-acasă. Diferenţa între cele două cărţi este însă fundamentală în plan existenţial. Robert Şerban este un bon viveur. Raporturile sale cu realitatea sunt relaxate, privirea sa este una preponderent ludică. Ecranul său este unul foarte bine luminat, umorul şi ironia candidă trimit spre nişte secvenţe de comedie. La Livia Roşca imaginile sunt în penumbră, mărturisirea iese dureros dintr-un soi de inhibiţie, presiunea existenţială este adesea strivitoare, gravitatea nu o părăseşte nici o secundă, umorul lipseşte cu desăvârşire. Corespondentul cinematografic al liricii sale ar putea fi doar drama. Mai mult decât atât, în vreme ce la Livia Roşca poemele sunt o poartă deschisă, dincolo de care imaginaţia cititorului îşi poate continua aventura mult după terminarea lecturii, la Robert Şerban uşa se închide şi nu mai rămâne nimic dincolo de litera textului. Voi cita, spre exemplificare, unul dintre poemele sale din volumul Cinema la mine-acasă: "cine nu vede dunga subţire a tinerei fete/ ce s-a ivit/ ca orizontul/deasupra blugilor strâmţi?// toţi clipim/ de parcă urmează să iasă soarele/ şi nu vrem să fim prinşi nepregătiţi// dar mama ei/ ca o furtună/ îi şuieră/ ridică-ţi pantalonii!/ şi privirea ni se întunecă".

La ora debutului, Livia Roşca este deja un nume cunoscut în contingentul poeţilor generaţiei 2000. Ruj pe icoane, mica sa biografie lirică (Bildungslirism, îi spune Al. Cistelecan) îi confirmă indiscutabilul talent şi demonstrează că resursele de înnoire ale poeziei tinere sunt departe de a se fi epuizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara