Cine contemplă destinul religiilor primeşte o lecţie de viaţă ce nu este cu nimic mai prejos de cea trăită aievea. E atîta neîndurare în forţa cu care, disputîndu-şi supremaţia într-un teritoriu sau altul, s-au măcinat şi s-au înghiţit una pe alta, încît, contemplîndu-le retrospectiv sfîrşitul, te încearcă simultan mai multe senzaţii: mai întîi, impresia că asişti la un măcel în cursul căruia spiritul beligerant, în loc să exceleze pe cîmpul bătăliei, îmbracă forma credinţelor trecătoare; în al doilea rînd, senzaţia neplăcută pe care ţi-o dă gîndul că războiul, departe de a se fi încheiat, se desfăşoară cu vigoare chiar în zilele noastre; în al treilea rînd, nu-ţi poţi reprima gustul unei dezamăgiri tardive constatînd cîtă energie s-a risipit pentru atingerea unui deznodămînt care a fost mereu acelaşi: cadrul oficial de manifestare a unei credinţe a dispărut - instituţii, funcţii, practici, ceremonii -, dar substanţa a rămas aceeaşi, şi anume un sentiment colectiv a cărui intensitate a fluctuat după concursul de împrejurări.
Să luăm de pildă cazul mithraismului. Ivită în Iran cu un mileniu înainte de apariţia creştinismului şi atingînd apogeul occidental în secolul al treilea după Hristos, cînd, odată cu convertirea împăraţilor romani Commodus şi Iulian Apostatul, mithraismul a fost la un pas să cucerească definitiv Roma, religia aceasta de origine persană (căreia i se mai spune şi mazdeism sau religia magilor) a îndeplinit toate condiţiile pentru a fi o credinţă viguroasă şi longevivă.
În primul rînd, a avut cel mai eficient vector de răspîndire europeană: armata imperiului roman, adică legiunile de soldaţi făcînd escală în Orient şi împrumutînd religia dominantă a locului, sau mercenarii orientali care, străbătînd campanie după campanie regiunile occidentale, au contaminat garnizoanele, fortăreţele şi diviziile cu ritualurile lor răsăritene. În al doilea rînd, sclavii: un agent precumpănitor al expansiunii mithraismului a fost carnea vie a robilor şi gladiatorilor. Mutaţi dintr-un loc în altul şi vînduţi de la un stăpîn la altul, singura lor verigă de continuitate cu locurile de baştină a fost credinţa mithraică.
Succesul mithraismului în rîndurile acestor categorii a avut la bază un mecanism psihologic: soldatul, gladiatorul sau sclavul, supuşi necontenit tuturor ameninţărilor, aveau nevoie întîi de toate de protecţie, sau măcar de perspectiva consolatoare a unei răsplăţi viitoare. Iar mithraismul, înaintea creştinismului şi într-o formă mult mai simplă decît religia apostolilor, a aşezat credinţa pe fundalul mîngîietor al unei învieri viitoare, însămînţînd făgăduinţa că, dacă un om se roagă zeului şi îi aduce ofrande, îi poate atrage sprijinul. În plus, religia aceasta stranie avîndu-l în centrul panteonului pe Mithra tauroctonul (ucigătorul de taur) se plia foarte bine pe nomadismul inerent vieţii de campanie militară: pînă la lăsarea la vatră, soldaţii trăiau în spiritul misteriilor lui Mithra, forma cea mai lesnicioasă de întreţinere a unei vieţi religioase. Şi cum mai tot omul, de dragul conservării vieţii, este dispus să îmbrăţişeze viziunea religioasă cea mai consolatoare, mithraismul a fost soluţia cea mai eficientă a primelor secole de după Hristos. Doza de siguranţă pe care o insufla în sufletele sclavilor sau cetăţenilor liberi o preschimbau într-o credinţă lipsită de concurenţă. Pe scurt, în privinţa randamentului atins de reacţia satisfacţiei psihologice, eficienţa mithraismului o bătea pe cea a creştinismului, şi tocmai de aceea, la început, prima a dat semne că va cîştiga partida. Conflictul dintre cele două religii va fi însă acerb şi devastator, încheindu-se în dauna misteriilor persane.
O altă cauză a expansiunii mithraismului a fost prevalenţa statistică pe care credinţa persană a avut-o în provinciile îndepăratate ale imperiului roman, adică în acele zone ce erau cu mult mai vulnerabile la importul de erezii decît era Roma - reşedinţa sincretică, aluvionară şi înmărmuritor de diversă a celor mai exotice ritualuri din lume. Şi astfel, Dacia, Panonia, Franţa, Italia şi Germania au adăpostit puternice comunităţi mitraice, cu o pondere numerică ce întrecea vizibil firavele adunări creştine.
A treia cauză a fost legată de interesul cezarilor faţă de o erezie pe cale de a deveni religie de stat. Atuul mithraismului era că, potrivit doctrinei lui, împăratul roman căpăta lesne un statut pe care alte religii nu li-l acordau deloc sau doar în urma unor concesii dureroase. Se înţelege, e vorba de obîrşia divină. Odată cu Aurelian (270-275 d. Hr.), împăraţii romani aveau să capete denumirea de pius, felix şi invictus (pios, fericit şi neînvins), nume care încep să facă parte de acum încolo din limba protocolară obişnuită a casei imperiale. Rostul epitetelor era de a înştiinţa plebea că monarhul îşi datorază rangul nepămîntesc favorii speciale pe care cerul i-a făcut-o, că aşadar el este conducător prin graţie divină şi că, în schimb, obligaţia lui faţă de această întronare celestă este să răspundă cu o devoţiune nemărginită zeului protector. Iar zeul protector cel mai îngăduitor în materie de titluri imperiale pe bază de descendenţă divină era tocmai Mithra, fiul lui Ahura Mazda.
"O favoare atît de persistentă din partea unor monarhi cu moduri de gîndire atît de diferite nu ar fi putut să fie rezultatul unei mode trecătoare sau a unor fantezii individuale. Trebuie să fi avut cauze mai adînci. Dacă timp de două sute de ani conducătorii Imperiului au arătat o atît de mare predilecţie pentru această religie străină, născută în mijlocul duşmanilor cu care romanii nu au încetat niciodată să se lupte, ei erau în mod evident constrînşi să facă acest lucru dintr-o raţiune. De fapt, ei au găsit în doctrinele mithraismului un suport pentru politica lor personală şi un apărător de nădejde al pretenţiilor autocrate pe care se străduiau atît de energic să le instituie." (p. 99)
A patra cauză ţine de sentimentul misterului. Mithraismul a avut meritul de a cultiva în oameni nevoia de mister. Dacă vrei să cîştigi loialitatea cuiva, dă-i credinţa că-l vei iniţia într-o taină la care oamenii de rînd nu au acces. Îi vei stîrni o fidelitate a cărei intensitate, mergînd pînă la fanatism, va fi însoţită de un spontan sentiment de recunoştinţă. Se va simţi un ales căruia conştiinţa de sectă închisă îi va induce zelul unui prozelistism neînfrînat. De aceea, toată butaforia practicilor mithraice va contribui la acest efect de iniţiere într-un tărîm interzis muritorilor. Incintele de oficiere a ceremoniilor erau subterane, iar iniţierea presupunea sacrificii de animale şi ritualuri de purificare a credincioşilor. Prefigurînd smerenia, sărăcia şi castitatea propovăduite mai tîrziu în creştinism, preceptele mithraice recomandau, în vederea dobîndirii purităţii trupului, abluţiunile, lustraţiile şi canoanele de penitenţă. La loc de cinste se afla asceza prin înfrînare (abstinenţă şi continenţă) şi sacrificiile expiatoare, menite a şterge păcatele credincioşilor. Adeptul se numea myst, iar incinta sacră în cadrul căreia se desfăşurau ceremoniile, mithreum.
Toate aceste trăsături le vom găsi şi în cazul creştinismului. De fapt, asemănările dintre mithraism şi creştinism sînt atît de izbitoare, încît chiar şi numai ele singure pot explica rivalitatea dintre ele. De pildă, la fel ca Hristos, Mithra este un mediator între instanţa divină şi fiinţa umană. Apoi, la fel ca în religia Noului Testament, învierea şi judecata finală erau reperele stabile ale lumii de apoi.
Dar cea mai stranie trăsătură a mithraismului rămîne venerarea corpurilor cereşti. Cu alte cuvinte, scenariul său eschatologic este aşezat într-un cadru astrologic. Mytra, zeul taurocton şi taurofor, este echivalentul mitologic al lui Sol invictus (soarele neînvins). Soarele este o divinitate, iar planetele, orînduite cu grijă în jurul flăcării supranaturale, exercită un rol direct asupra destinului uman. Poziţia lor pe bolta cerească şi semnele zodiacale ce le marchează pelerinajul spaţial influenţează negreşit viaţa oamenilor. Amănuntul acesta nu are nimic uimitor dacă îl privim ca pe o însuşire a unei religii de mult apuse. Numai că succesul cu care clerul creştin a repudiat odinioară astrologia mithraică, sub motiv că cei care venerau planetele se făceau vinovaţi de idolatrie faţă de întruchipări materiale, s-a transformat azi într-un eşec.
În secolul XXI europenii trăiesc fără să ştie o reînvigorare uimitoare a astrologiei mithraice. Religia lui Mithra şi-a luat revanşa peste milenii pentru înfrîngerea pe care a suferit-o în trecut, căci creştinismul este ros de o cohortă de superstiţii magice în faţa cărora învăţătura lui Hristos nici măcar nu mai reacţionează. În faţa avalanşei televizate sau tipărite de zodiacuri ce îţi prevăd în amănunţime împlinirile, eşecurile, slăbiciunile şi calităţile, reacţia bisericii seamănă cu resemnarea vlăguită a unei instituţii aflate cu un picior în groapă. Apelurile la credinţă şi mobilizările împotriva practicilor magice, atunci cînd totuşi se mai fac auzite, nu mai au nici un efect. Ne citim zodiacul cu aceeşi seninătate cu care ne consultăm ceasul. Sentimentul misterului a dispărut, a rămas doar senzaţionalul croit după tiparul reţetelor comerciale.
De ce superstiţia a cîştigat partida în faţa credinţei? Fiindcă trăim într-o lume în care susceptibilitatea mărită în faţa morţii ne conferă o psihologie a efectului imediat. Vrem să scăpăm repede de frică, iar zodiacul vine în întîmpinarea atenţiei anxioase cu care omul se aşteaptă la toate relele de pe lume. Iluzia aceasta că, putînd prevedea ce va urma, putem preîntîmpina răul, dă cîştig de cauză mithraismului. Trăim în epoca revanşei lui Mithra.
