David Suchet (şi Geoffrey Wansell),
Poirot şi cu mine, Bucureşti, Editura
Rao, 2015, 320 pag.
În 2013, actorul David Suchet
(n. 1946) şi-a luat adio de
la personajul Poirot, pe
care l-a interpretat timp
de 25 de ani, realizând o
ambiţioasă integrală a
seriei Poirot din opera celei
mai bine vândute autoare de
literatură de divertisment.
Poirot a părăsit scena în Cortina:
Ultimul caz al lui Poirot, o carte scrisă
de Agatha Christie încă de la sfârşitul
anilor 1940 (când se săturase de
personaj), dar pusă la păstrare şi
publicată abia în 1975, cu puţin
timp înainte de moartea scriitoarei. În
anul finalizării seriei Poirot pentru
televiziune, actorul protagonist a
publicat, ca un epilog al seriei filmate,
şi o carte în care a povestit întreaga
sa aventură alături de personajul care
l-a consacrat, devenit în acei ani cel
mai mare export britanic şi aducându-i
interpretului o neîntrecută notorietate.
Cariera lui Suchet dinainte de Poirot
a cuprins aproape în întregime roluri
dramatice, de compoziţie, majoritatea
în teatru, deseori chiar negative, care
i-au creat (ante-Poirot) imaginea unui
actor cu greutate, iubitor de Shakespeare.
Totuşi, printre aceste roluri serioase
s-a strecurat şi cel al ... inspectorului
Japp, interpretat în 13 la cină (1985),
alături de Peter Ustinov ca Poirot.
Lui Suchet (care nici atunci, nici când
a început filmările la Poirot nu citise
nimic de Agatha Christie), acel rol i
s-a părut cea mai slabă interpretare a
sa, dar e notabil că Ustinov, înclinat
spre o partitură comică şi conştient că
nu are datele necesare (inclusiv fizice)
pentru un bun Poirot, i-a spus premonitoriu:
„Ştii, tu ai putea să-l joci pe Poirot şi
ai face o treabă foarte bună”. Nu se
ştie cum (pare-se că şi fiica Agathei
Christie l-ar fi indicat), dar ideea
le-a mai venit şi altora, astfel încât, la
începutul producţiei de televiziune,
spre marea lui surprindere, Suchet a
fost alegerea numărul unu. Milioanele
de fani, critica de specialitate, premiul
care a încununat la final creaţia acestui
rol au dovedit că actorul s-a achitat cu
brio de această sarcină, într-un parcurs
anevoios, presărat cu pauze pline de
incertitudini, supus presiunilor ratingului
şi cifrelor de afaceri ale producţiei,
schimbărilor de viziune şi de echipă
sau curselor cu obstacole apărute din
străduinţa de a onora, între serii, şi
alte roluri, nu mai puţin importante
pentru cariera sa.
Odată angajat în rolul vieţii
sale, David Suchet nu a mai lăsat
nimic la voia întâmplării: a început
să citească intens Agatha Christie,
începând cu povestirile timpurii, în
care Poirot este descris cel mai
bine de autoare. Pe baza lecturilor,
i-a întocmit personajului său un „dosar
de particularităţi” (bun de împrumutat
şi monografilor, căci i-ar scuti de
mult efort): cinci foi, în care a desprins
din texte 93 de trăsături ale lui Poirot,
aspecte de viaţă, tipicării, dar şi
convingeri intime, din care au rezultat
ulterior memorabile scene de sensibilitate
sau vulnerabilitate a personajului,
în special în raporturile sale cu
dragostea, prietenia, credinţa în
Dumnezeu sau ideile despre natura
răului. A căutat ulterior, în timpul
filmărilor, să nu omită nimic din ceea
ce a considerat el că alcătuieşte esenţa
personajului său: cultul raţiunii dublat
de geniale intuiţii, minuţiozitatea,
preţiozitatea, dar şi egocentrismul
sau vanitatea, singurele defecte cu
care actorul a declarat că nu s-a putut
împăca, ele nestându-i în fire. La
aceste trăsături de caracter s-au
adăugat tot mai mult, pe măsură
ce Suchet a avansat în rol, generozitatea,
bunătatea, compasiunea şi căldura,
sau calitatea de „excelent ascultător”
a lui Poirot, mai presus de toate
umană, dar în cazul lui şi intelectuală,
căci, în profesia sa, ascultând îi dă
ocazia criminalului să facă greşeli.
Pe baza studiului atent şi a deducţiei,
Suchet a dorit să creeze în Poirot un
gentilom din perioada eduardiană,
care ştie, cu siguranţa unui dandy,
să ţină în mâini în acelaşi timp „o
pălărie de fetru, o pereche de mănuşi
albe şi un baston cu măciulia de
argint”, fără să le scape. La început,
actorul s-a dedicat unor îndelungate
reflecţii şi exerciţii de inventare a
vocii, accentului şi a mersului lui
Poirot. De exemplu, a dedus secretul
paşilor mici şi repezi ai detectivului
într-o denaturare a mersului normal
din cauza ghetrelor strâmte şi incomode.
Însă noblesse oblige! Poirot nu se
abătea niciodată de la o anumită
ţinută obligatorie, drept pentru care
cel mai probabil îl dureau mai mereu
picioarele. Iar pentru asta, actorul
a exersat mult timp paşii cu un bănuţ
între fese, până a ajuns să nu-l mai
scape.
Studiul sistematic al personajului
a evoluat în timp într-o adevărată
relaţie, Suchet aspirând să îl încarneze
pe „adevăratul” Poirot, cel pe care
avea convingerea că nu îl văzuse în
nici unul din înaintaşii săi. Încă de
la primele lecturi s-a hotărât să devină
legatarul Agathei Christie: „Eram
încredinţat că scopul meu, ca actor,
era să devin glasul scriitorului”.
Hotărât să îşi „protejeze” personajul
de orice interpretări abuzive, a devenit
aproape un control freak în relaţie
cu acesta (ca o observaţie, nu punea
în gură nici o picătură de alcool în
timpul studiului de scenă şi al filmărilor).
Putem citi printre rânduri (foarte clar
însă) că ajunge să se comporte asemenea
unei vedete, dându-le mari bătăi
de cap (dar pour la bonne cause)
tuturor celor care îl contrazic cu privire
la mici detalii despre personaj,
considerate de el esenţiale. A avut
totuşi şi o scăpare, neiertându-şi nici
până în prezent că, într-una din scene,
i-a scăpat un moment de neglijenţă,
când Poirot îl primeşte într-o dimineaţă
pe Hastings în camera sa cu părul
deranjat (!). Odată configurat personajul,
criticii nu au avut dificultăţi în a-i citi
intenţiile şi chiar i-au răsplătit frumoasa
nebunie, vorbind despre „rafinamentul
şi integritatea prestaţiei” sale sau
sesizând că eroul încarnat de Suchet
„tânjeşte aproape cu disperare după
perfecţiune”.
În principiu, dacă pedanteria şi
maniile detectivului au creat efecte
de comic pe ecran, convingerile
interioare i-au conferit profunzime:
de exemplu, în însemnarea 89, Suchet
observă că, deşi celibatar, Poirot
„crede din toată inima că relaţia
fericită dintre un bărbat şi o femeie
este cel mai minunat lucru din câte
există”; ba mai mult, este chiar convins
că lipsa unei „relaţii autentice” cu
o femeie „îl îndurera profund” pe
Poirot. Un alt aspect cheie al personalităţii
interpretate de Suchet în Poirot ţine
de raporturile acestuia cu religia,
Poirot fiind un bon catholique, care
citeşte în fiecare seară din Biblie.
Interesant este că, provenind dintr-o
familie parţial evreiască, Suchet se
convertise la creştinism doar cu
doi ani înainte de a începe filmările
la Poirot. Credinţa noilor convertiţi
are aproape întotdeauna ceva înduioşător,
actorul declarând că una din scenele
cele mai remarcabile pe care a simţit
că le joacă a fost Poirot rugânduse,
cu un rozariu în mână; iar pentru
fanii serialului, scena în care îşi calcă
pe conştiinţă părăsind Orient Expressul
şi făcându-i scăpaţi pe autorii crimei
are un aer dramatic şi definitiv:
strângând în mână rozariul şi cu ochii
strânşi, parcă străduindu-se să nu
plângă, Poirot se pierde în peisajul
de iarnă geroasă şi viscolită ca şi cum
s-ar preda în faţa unui destin vitreg,
care i-a jucat o festă urâtă. Este
anticipat astfel finalul seriei (şi al
vieţii sale), când, după o întreagă
carieră petrecută în compania minţilor
criminale, detectivul are de ales între
combaterea răului cu orice preţ şi
propriul lui suflet. Alegerea se cunoaşte,
e foarte tristă, însă Poirot moare ca
un bun creştin, sperând totuşi că
Dumnezeu îl va ierta.
Multe din inovaţiile scenariilor au
constituit pentru mine plăcute surprize
şi ocazia unor comparaţii interesante
cu cărţile Agathei Christie. Nu o dată,
reuşita filmelor mi s-a părut eroică
în comparaţie cu abundenţa de detalii
psihologice, naraţiunea săracă sau
valoarea estetică modestă a romanelor
mai slabe. Nimic însă nu a egalat, ca
plăcere, descoperirea rolului făcut
de Suchet. Devenit în Anglia un fel
de „tezaur naţional”, primit în Japonia
ca un rege, asaltat în culisele sălilor
de teatru de oameni veniţi doar ca
să îl vadă pe „Poirot”, actorul declara:
„Am realizat că Poirot are darul
de-a mişca inima oamenilor într-un
mod pe care nu mi l-aş fi imaginat
niciodată”. Acest fapt, putem adăuga
fără rezerve, i se datorează în întregime.
