Poezia românească e plină pînă la un punct de nostalgia satului, începînd cu Eminescu ("Fiind băiet păduri cu­tre­ie­ram..."), mergînd pînă la Blaga care acorda aşezării rurale o poziţie cos­mo­cen­trică şi chiar pînă foarte aproape de zi­lele noastre, prin a­por­tul unor şaizecişti care situau tema sub egida ex­pre­sio­nis­mu­lui. Petre Stoica are în schimb nos­tal­gia micului oraş provincial. Me­ca­nis­mul moral fiind simi­lar cu cel al barzilor satului rămas în ur­mă, un mecanism regresiv, al inadaptării şi al melancoliei, obiectul se schimbă, se "modernizează". Cu atît mai mult cu cît e reconstituită provincia mărunt-urbană a acelei zone "central-europene", cu vestigii "imperiale", care e Banatul, un mic univers edenic prezent şi sub pana unor Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Virgil Nemoianu, Daniel Vighi. E un mediu de interferenţe, înregistrat cu o fidelitate descriptivă sub care musteşte emoţia unei despărţiri decompensate: "Bariera se ridică agale,/ căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac / intră în oraşul mic, salutate/ de cocoşul cu trîmbiţa spartă.// Huruie storuri de case bogate/ şi mîini dolofane aşează-n ferestre/ plăpumi azurii peste care/ cresc norii pernelor albe.// Frizerii stau în stradă plictisiţi / încă înainte de începerea zilei, / ar spune ceva dar preferă / să privească amoraşii de piatră.// Căruţele cîntă din osii uscate/ şi ajung în piaţă cu bidoane de lapte, / altele caută judecătoria de ocol / unde ţăranii coboară / şi intră în curte cu biciul în mînă. // Lîngă monumentul cu vultur / apar funcţionarii lins pieptănaţi, / dispar în misterioasele coridoare / împodobite cu genţi şi avize" (Reşedinţă de plasă).Un aer de pictură naivă emană din asemenea imagini ţepene, cu linii tandru caricate, de o culoare voit stridentă, menită parcă a drapa înduioşarea. Nu putem a nu ne aminti ( şi ne aminteşte şi autorul) de pînzele lui Henri Rousseau, în care un infantilism al viziunii capătă rafinamentul consumat al unui stil stîngaci, se transmută în subtilitate: "În ultima zi a sfintelor sale geneze / iubitul maestru şi-a consultat ceasul din turn / văzînd că e timpul şi-a spălat cele cîteva pensule / apoi şi-a pus la umeri aripi de serafim / plecînd unde trebuie / îl însoţeau dirijabilul cu trup de delfin / şi Libertatea cu trîmbiţa-n mînă / în cinstea maestrului fotbaliştii cu lungi mustăţi / au jucat pe alee un meci jubiliar / Poetul cu Muza i-au cîntat din antica liră un imn grandios / copacii din Parcul Montsouri au înflorit a doua oară / iar căpitanul vasului cu zbaturi a ordonat / să se cînte valsul închinat doamnei sale Clemence / iubitul maestru era încă departe/ grăbit să ajungă unde trebuie" (Cînd maestrul Rousseau a plecat unde trebuie).Filmul incipient, lipsit de sonor, se arată a fi, la rîndul său, un excelent catalizator al unui asemenea gen de fantezie evocatoare: "Aşteptăm gîtuiţi de emoţie. / În sală e miros de tutun şi carbid. / lovim puternic din palme; deodată / lumina se stinge şi uşile se închid.// Pe pînza ca o batistă uriaşă de doliu / apar maimuţe, lei, rinoceri, / admirăm piramidele grave/ şi faraonii desgropaţi din tăceri.// După pauza de zece minute / vasul Titanic se scufundă în ocean / în timp ce orchestra adunată pe punte / suflă din alămuri cu mare élan" (De pe vremea filmului mut ).O copilărie încă neîncheiată în plan interior, dar înfrîntă de impactul dur cu viaţa, cu aspectul acesteia de hazard, de "roată a norocului", cu semne "albe ca ochii destinului", ce "se opreşte cu scrîşnet de iad vlăguit", are, în economia psihică a producţiei în chestiune, un rol salutar. Poetul se confesează astfel: "Doamne cît de trist am fost aseară / literele mele au luat-o razna prin ploaie /m-a salvat în cele din urmă credeţi-mă / amintirea unei vieţi trăite de mult" (Şambelan la curtea coniacului). Obsedat de cîştigul umil ce l-ar putea dobîndi la "roata norocului", ne informează că se întoarce acasă "cu puşculiţa de ghips - / în ea să strîngem bani să plecăm pe altă planetă". Aşadar imaginaţia d-sale precar reparatoare acoperă şi nu prea intenţia unei evaziuni de factură radical simbolistă. Patriarhalitatea relativă a tîrgului bănăţean nefiind, precum cea a satului, decît o himeră, apare justificată apetenţa călătoriei spre o altă planetă, care ar putea fi poezia, "memoria ei necruţătoare" ori măcar veşmîntul ei compus din "petice de amintiri".

Cum se comportă autorul Arheologiei blînde pe tărîmul insolit care e creaţia poetică, "un continent în care litera îngheaţă / şi cuvintele se dilată"? Cu totul altfel decît contemporanii d-sale de mare succes precum Ioan Alexandru sau Ion Gheorghe, care, pornind şi ei de la premisa sensibilă a unei "lumi pierdute", au umplut scena cu clamoarea unor orizonturi cosmice gemînd de încleştări stihiale, de grandioase prăbuşiri la scara regnurilor, sau Nichita Stănescu cu abstractizarea sa glacial-absconsă, cu încifrarea sa sec-oraculară. Solemnitatea, poza patetică, teatralitatea nu l-au atras cîtuşi de puţin pe Petre Stoica. Aidoma lui Alberto Caeiro, heteronimul lui Fernando Pessoa, şi, mai cu seamă, "microrealiştilor" francezi, poetul nostru a mizat pe o modestie antiretorică, pe autenticitatea percepţiei nemijlocite a ambianţei. Gonflarea subiectului, recuzita de artificii pompoase, numărul ridicat de decibeli ai dicţiei i se par inanităţi, determinîndu-l a refuza zeflemitor poemele care au "strălucirea cozii de păun" ori "gust de migdale", "sonetele stropite cu eau-de-cologne", "poemele al căror sens e obscur", în favoarea unei poetici ce potenţează concretul, anodinul: "gîtlejul meu e răguşit după atîta ţipat în pustiu / asta e situaţia v-o spun cu deplină sinceritate / poemele mele au duritatea pămîntului sărac / parfumul lor e duhoarea florilor căzute în şanţ / au strălucirea lămpii afumate / gîfîie ca o roabă din secolul trecut / au gustul unturii de peşte / au gustul fructelor pădureţe / au gustul vieţii refuzate / poemele mele copii părăsiţi în ploaie / poemele mele degete îngheţate / poemele mele saci de zdrenţe / poemele mele da poemele mele glorioase / dacă nu vă plac / suflaţi-vă nasul / şi daţi în ele cu pietre" (Poemele mele). Excepţia extravagantă, afectarea nu-şi găsesc locul în aceste versuri în care insolitul e generat, paradoxal, de respingerea sa. Masa de lucruri, evenimente, procese comune induce un fior de nelinişte, o stranietate iraţională. Spre deosebire de expresioniştii rurali ai generaţiei şaizeciste, Petre Stoica transcrie însă o descompunere a lor lentă, cruţătoare, un apocalips blînd: "Plouă argintiu şi toate se înnegresc / şi lemnul crucii şi chipul tău de fecioară / perdeaua atîrnînd afară putrezeşte - e steag / de doliu albinele au băut polen otrăvit / vine seara cu lumini de mucegai şi rugină / cresc bureţi pe indicatoarele drumurilor / şi bîjbîim deodată în somn" (Şi cînd ne trezim). Sub aspectul calm, sub tonalitatea uşor glumeaţă prin incredulitate transpare un derizoriu dezamorsat. Angoasa e îmblînzită graţie unui minimalism asumat, unui firesc al dezolării în numele căruia se formulează consilii: "Nu mai deschideţi plicurile sînt toate goale / doar în palmele discipolilor se află ceva poate / bucăţi de cretă fărîme de adevăr sau chiar lipitori / mai bine plimbaţi-vă de-a lungul rîului leneş / priviţi cum lunecă prin iarbă şarpele sprinten / duce pe cap semnul magic al viitorului sorbiţi-i / otrava şi nu mai deschideţi nimic plimbaţi-vă / calmi curînd coboară porumbeii Bibliei" (De ce nu înţelegeţi ).