Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Restanţe DVD plus festival de Alexandra Olivotto


Pentru că nu v-am bătut suficient de mult la cap (în raport cu cât mă inspiră pe mine acest regizor) săptămâna trecută cu ultimul Cronenberg, acum trebuie să vă împărtăşesc uimirea mea la vederea, într-un centru de închirieri relativ comercial, a DVD-ului cu Videodrome, al aceluiaşi regizor canadian, dar varianta 1982. Am pierdut speranţa de a pricepe în decursul acestei vieţi criteriile pentru care anumite filme ajung la noi pe suport video/DVD şi altele nu. Să luăm Videodrome: nu e cu siguranţă unul dintre cele mai bune ale autorului în speţă, ba chiar în termeni de box-office, n-a avut o viaţă lungă, ba din contră. Pentru că, vorba de duh a unui critic, ,era prea dezgustător pentru fanii cerebrali, şi prea cerebral pentru fanii amatori de dezgustător". Singurul beneficiu pe care i l-a adus regizorului a fost securizarea conexiunii cu coborâşuri şi urcuşuri pe care o are cu Hollywood-ul. Conexiune pe care Cronenberg o denumeşte singur "un pact cu diavolul". Pentru că împacă şi capra, şi varza: filmează în Canada, dar produsul finit e distribuit de companii majore (ca 20th Century - Fox) din S.U.A. Chiar, dacă vreţi o anecdotă haioasă apropo de Cronenberg, luaţi de aici: după ce CNC-ul canadian - dacă-mi permiteţi gafa - i-a finanţat primele trei filme, niţel horror, dar nu prea mult, această manevră a stârnit un ditamai scandalul pudibond în parlament. Mie una Cronenberg mi-e simpatic pentru că e un literat care s-a făcut cineast în loc să se transforme în critic de film.

După ce vezi Videodrome, nu ai cum să nu omagiezi regizorul-scenarist pentru darul profeţiei apropo de simbioza - atât de completă încât nu mai ştii care e care - dintre realitate şi televiziune, voila de vezi Real TV. Asta-i partea cerebrală. Partea dezgustătoare e materializarea corporală a acestui fapt, iar pentru ea Cronenberg se întoarce la multiubita lui mixtură între organic şi anorganic. Mai exact corpul protagonistului (James Woods) trece prin diverse faze rezumabile prin propoziţia ,halucinaţia indusă de televizor devine realitate". Iar subconştientul - poftim truism - nu e sărac în materie de imagistică trupească, iar Cronenberg nu se zgârceşte nici el: vezi (în grosplan) cum plexul personajului se deschide pentru ca în el să intre diverse casete, care mai de care mai asemănătoare unor organisme vii, prin care este programat cam ca un VCR, numai că, în loc să devină un benign aparat de uz casnic, se metamorfozează de fapt într-o maşină de ucis lipsită de instinctul de auto-conservare. Imagistica trupească de care vorbeam se manifestă în ambele sensuri: protagonistul devine VCR, iar televizorul se antropomorfizează, cei doi sfârşind printr-o moarte în paralel în care reprezentarea (imaginea TV a sinuciderii) precede prezentarea (sinuciderea personajului, necesară pentru că devenise ,semnal video încorporat"). Paranteză: pariez că Baudrillard a salivat la acest film.

Fără îndoială că tra(u)ma scenariului nu duce lipsă de verigi-lipsă, o altă plăcere personală de-a lui Cronenberg, care, ca orice regizor inteligent, refuză să îi dea spectatorului mură în gură. Nu uit, am criticat multe lungmetraje pentru incoerenţă şi lipsă de coeziune - de ultima chiar mi-ar fi imposibil să îl acuz pe autorul canadian. Dar, merită reţinut genul (horror-SF) în care el îşi exercită hobby-ul. Cum este practicat la Hollywood: peliculele de acest tip te sperie în timp ce le urmăreşti, dar pleci liniştit din cinematograf pentru că finalul îţi restaurează toate certitudinile. Lui Cronenberg nu numai că îi merge sutura, dar îţi plantează neclarităţile intenţionat, ca desfacerea spectatorului din film să nu mai fie un proces lin prin anestezie. Ba, din contră, să te întrebi dacă ce proiectezi tu pe TV/VCR nu poate proiecta şi el pe tine? Nu te poţi reduce la o proiecţie a cuiva/ceva? La urma urmei, nu e asta o alegere potrivită pentru un lungmetraj în care ţi se repetă că ,ecranul TV a devenit retina ochiului minţii"?

Pentru că sînt capabilă să îi dau înainte cu Cronenberg mult şi bine, sar la următoarea restanţă, rămasă de la festivalul filmului britanic şi recuperată pe suport DVD. Aşa că o să îi păstrez titlul original de Stage Beauty. Societatea criticilor de film din Phoenix i-a acordat premiul pentru cel mai neglijat lungmetraj al anului şi adevăr au grăit. Având în vedere calitatea în scădere a filmelor de epocă, Stage Beauty se plasează lejer la acelaşi nivel - de altfel ambele se raportează la aceeaşi perioadă din istoria Angliei - ca Restoration al lui Michael Hoffman. Peliculă care măcar a fost nominalizată la "Ursul de aur". Or, Richard Eyre, care a regizat Iris luându-se după jurnale şi a făcut o adaptare cot la cot cu David Hare, avea toate şansele să se descurce şi cu pelicula de faţă, de altfel tot o adaptare şi tot a unei piese: Compleat Female Stage Beauty de Jeffrey Hatcher. În rest, nu numai că e darul lui Dumnezeu pentru feministe, pentru că arată într-un mod constructivist constituirea identităţii de gen şi nu inerenţa ei, dar ajunge la faza paradoxală în care bărbatul care devenise un star jucând femei (Billy Crudup în rolul lui Ned Kynaston) afirmă că arta e doar acolo, în timp ce interpretarea rolurilor masculine e atât de sinceră încât nu are nimic artistic în ea. Mai adăugaţi un scenariu vioi prin acidularea scenariului, în cea mai bună tradiţie a comediei Restauraţiei (da, cred că asta numesc eu adecvare istorică pe toate planurile) cu doar câteva alunecări minimale înspre melodramă. Ceea ce au lăudat şi criticii britanici, dar cu un amendament: au spus - nu chiar în forma asta - că dialogurile sunt lipsite de tensiune dramatică. Mda, dar tocmai aici e ideea: chiar credem că oamenii din vremea lui Shakespeare îi trăiau tragediile off-stage? Există însă o urmă de adevăr în ceea ce spun ei: adică, tensiunea dramatică e acolo, dar e indecisă, la început o ia înspre comicul unei fabule din frivola lume a teatrului, apoi o coteşte spre tragicul tip incomunicare modernă plus doză Romeo & Julieta, fără ca aceste două direcţii să se întrepătrundă, aşa că există o cezură fermă a filmului care nu-şi găseşte locul. Merită însă spus că dinamica scenariului puşcă numai bine cu modul de filmare: cadrele fixe scurte, camera mereu în mişcare şi cel mai adesea pe umăr.

Acum să vă povestesc şi de DaKINO, la care am tras chiulul din greu dar independent de voinţa mea, ajungând doar la ultimele proiecţii de la festivitatea de închidere. Iar mă vaiet că filmul Before dawn a colectat ceva distincţii, prea puţin meritate pre gustul meu. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Dezbrăcând-o pe mama, care îşi merita pe bune premiile şi care are un operator de imagine foarte promiţător. Cât despre Amos Gitai şi ultimul său film, trebuie să mărturisesc că nu împărtăşesc entuziasmul manifestat pe plaiurile mioritice pentru acest cineast. Zona liberă a fost urmărită de nu puţini spectatori, unii care nu fuseseră la gala de premiere şi veniseră doar pentru vizionarea peliculei. Totuşi, am mai văzut unii spectatori abandonând-o şi am mai auzit o sforăitură - două. Nu ştiu cât a fost vina lor şi cât a filmului, incapabil să îşi definească miza. Dintru început: cadrul de deschidere e focusat pe boceala Rebeccăi (Natalie Portman) care durează zece minute... E de punctat însă originalitatea regizorului pentru juxtapunerea - literalmente - relativ îndelungată a două cadre: o conversaţie între Rebecca şi soţul ei, şi imagini cu drumul prin Iordan filmate prin parbriz. Nici prestaţia actoricească nu e de neglijat, Hana Laszlo a luat Premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes pentru acest rol, dar, repet, nu cred că merită făcut un film doar despre faptul că o arăboaică, o israeliană şi o americancă se bâţâie în maşină pe aceeaşi muzică, chit că asta înseamnă că transcend diferenţele dintre ele. Metafora nu are suficientă amplitudine, iar contextul realist în care e plasată o dezavantajează prea mult. Aici e vorba de o lipsă clară de tensiune dramatică, nu în Stage Beauty.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara