Oameni din toate col- ţurile pământului au fost profund impresionaţ i de miile de morţi şi dispăruţi din Japonia, după cutremurul din 11 martie a acestui an, urmat de tsunami şi de dezastrul nuclear de la Fukushima.

Nu mai puţin de calmul, înţelepciunea şi demnitatea supravie- ţuitorilor. Compasiunii generale, dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu i-a adăugat un gest concret de strângere de fonduri pentru supravieţuitorii în suferinţă, printr- un spectacol dat în beneficiul lor.
Spectacolul REQUIEM: Nu ştii nimic despre mine, prezentat de curând pe scena Teatrului Odeon, are numeroase semnificaţii şi scoate la iveală, încă o dată, multiplele faţete ale dansatorului, coregrafului, regizorului, scenaristului, dar şi ale artistului Răzvan Mazilu care se implică frecvent în spectacole de binefacere. Un exemplu binecunoscut sunt spectacolele din suita intitulată Dance Energy, date în beneficiul Liceelor de Coregrafie din ţară şi a tinerilor talentaţi din aceste şcoli. De astă dată generozitatea sa a trecut dincolo de graniţele ţării, iar producătorii spectacolului sunt fundaţia sa PerfoRM şi Japan Tabacco Internaţ ional, instituţie care sponsorizează multe evenimente culturale din România, precumpănitor din lumea dansului, aducându-ne companii internaţionale de mare prestigiu, ultimele la Festivalul Internaţional „George Enescu”, încheiat nu de mult timp. Dar şi Japonia a fost implicată în acest spectacol, direct, printr-un reprezentant al culturii sale contemporane, mai exact al dansului contemporan japonez, prin dansatoarea, coregrafa şi profesorul asociat al Universităţ ii din Tsukuba, Motoko Hirayama. Cei doi artişti, românul Răzvan Mazilu şi invitata sa, japoneza Motoko Hirayama, şi-au luat drept partener muzical Requiem-ul galezului Karl Jenkins, care, la rândul său, a împletit în compoziţia sa slujba obişnuită, în limba latină, pentru sufletele celor morţi cu cinci poeme haiku, despre moarte. Voci masculine, pentru textele occidentale, în stil mânăstiresc, se întâlnesc în piesa sa muzicală cu voci feminine pentru textele japoneze, aşa cum pe scenă se întâlnesc un dansator şi o dansatoare, reprezentanţ ii celor două culturi, atât de diferite ca istorie. Fiind însă vorba despre emisari ai dansului contemporan, între demersurile lor artistice n-au existat stridenţe sau distanţe uriaşe, amândoi integrându- se, de fapt, în sfera deosebit de largă a dansului european de astăzi, din care s-a împărtăşit şi Motoko Hirayama.
Distinsă, delicată, adesea ca un fulg dus de vânt, dansatoarea japoneză a evoluat în forme foarte libere, neîncadrabile unui stil anume, fără nici o legătură, de exemplu, cu dansul contemporan japonez butoh, ci mult mai apropiate de formele dansului contemporan european. O posibilă explicaţie ar fi faptul că Motoko Hirayama, după ce a luat medalia de aur şi Premiul Vaslav Nijinski pentru dans contemporan, în 1999, la cea de a treia ediţie a Concursului Internaţional de Balet din Japonia, a primit, în 2001, o bursă de studii în străinătate, de la guvernul japonez. Iar studiile de dans contemporan le-a făcut în Belgia, la Ultima Vez, compania lui Wim Vandekeybus, unul dintre cei mai interesanţi creatori de dans contemporan european, căruia am avut ocazia să-i vedem un spectacol, tot pe scena Teatrului Odeon, dar şi o serie de filme, la eXplore dance festival, ediţia 2010. Întoarsă în Japonia, Motoko Hirayama a continuat pe linia experimentelor, împreună cu alţi dansatori, dar şi cu muzicieni sau artişti plastici, ca artistă independentă, invitate însă şi la New National Theater din Tokio, unde a montat Chaconne, Butterfly, Life Casting şi Le Sacre du Printemps, a lui Stravinski, ultimul pus în scenă şi la inaugurarea Centrului de Arte Interpretative Hyogo, unde interpretează şi rolul principal din spectacol. De astă dată, la Bucureşti, s-a interpretat pe ea însăşi, în propriile sale coregrafii, o artistă foarte liberă în toate demersurile ei.
Răzvan Mazilu, artistul care a deschis larg porţile dansului contemporan şi ale Teatrului Odeoan pentru marele public, prin mereu noi formule teatrale, a inaugurat şi de astă dată un profil nou de spectacol, în care a vorbit şi a dansat aproape în egală măsură. Invitându- ne să ne imaginăm că este la un concurs, alături de o altă concurentă japoneză, între două momente de antrenament a povestit tot felul de lucruri despre viaţa şi meseria sa, întrucât, de fapt, tu spectatorule, Nu ştii nimic despre mine. Despre durerile care invadează adesea trupul atât de solicitat al unui dansator, despre neînţelegerile întâmpinate pentru genul său de dans, în şcoala de balet, în presă, între colegii de breaslă. Textele, semnate de Lorena Lupu, păreau o adevărată răfuială cu profesori, cronicari şi colegi, nu ştim cât de legate de realitate, dar închegate ca subiect. Dacă astfel erau concepute textele, pasajele de dans dintre ele, în coregrafia sa şi a lui Vlad Merariu, erau de un dinamism dens, ferm, mişcări tranşante, uneori chiar dure, libere, inspirate ca desen. Ne-am bucurat să reîntâlnim pe interpretul, de fiecare dată altul şi totuşi mereu acelaşi, din Portetul lui Dorian Gray, Un Tango Mas, Block Bach, Urban Kiss, Remember, Depeche Dance etc. etc. şi astfel să ne ştergem din minte coregrafia sa nefericită din ultima versiune a operei Oedip, de pe scena Operei bucureştene.
Aducându-i lângă sine, Răzvan Mazilu a lansat pe scena Teatrului Odeon două nume noi: pe tânărul coregraf Vlad Merariu, absolvent al secţiei de Coregrafie a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, coautor al coregrafiei, şi pe Lorena Lupu, şi ea absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secţia Actorie, scriitoare, traducătoare, ziaristă, iar în acest caz autoarea textului, ambii bine integraţi conceptului scenic. La fel de integrat s-a dovedit a fi şi spaţiul scenografic, gândit de Mihai Păcurar, prin folosirea unor elemente cu valoare emblematică pentru balet – mulţimea de poante, răspândite de jurîmprejurul scenei şi încercate de câteva ori, pe câte un singur picior, de ambii dansatori, cât şi bara lungă, element nelipsit dintr-o sală de studiu, folosită de cei doi interpreţi, în mai multe momente ale demersului lor coregrafic. În acest sens, remarcabil ca atmosferă, este sfârşitul spectacolului, simplu, dar plin de încă rcătură simbolică, când siluetele dansatorilor, văzute à contre jour, se zăresc înaintând una spre cealaltă, pe bară, pentru ca în final, să se prindă de mână, ca imagine concluzivă a întregului spectacol. Ochiul atent şi experimentat al regizorului Alexandru Dabija a supervizat şi el spectacolul ca întreg.
Deşi destinat strângerii unor fonduri pentru persoane greu încercate şi sufleteşte şi material, spectacolul REQUIEM: Nu ştii nimic despre mine nu are nimic patetic, ci excelează prin firesc şi libertate de expresie, peste toate plutind discret o boare de căldură şi prietenie, care anulează distanţele şi deschide noi orizonturi.