S-a stins o flacără a baletului românesc! Gelu Barbu a trecut în nefiinţă în Las Palmas de Gran Canaria, Spania. În conştiinţa mea şi a tuturor iubitorilor artei dansului el rămâne un etalon de frumuseţe, nobleţe, eleganţă şi manieră unice pe scenă. Beneficiind de o specializare la cea mai înaltă Academie de dans din lume „Vaganova” din Sankt Petersburg, el a învăţat acolo stilistica şi tehnica pură a baletului clasic, însuşindu-şi, în acelaşi timp, o concepţie specială de înţelegere a tradiţiei în istoria baletului. Venind cu acest bagaj de cunoştinţe la Opera din Bucureşti, el ne-a încântat sufletul cu apariţii memorabile în câteva producţii de referinţă. L-am văzut prima dată în 1956, în hanul Ghirei, din Fântâna din Bahcisarai de B. Asafiev, într-o renumită montare semnată de maestrul Oleg Danovski, ce aduna într-un florilegiu de mari artişti pe Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini, Stere Popescu. Pentru mine, atunci, apariţia sa pe scenă a fost o fascinaţie: era impunător, frumos, degaja nobleţe. A urmat Lacul lebedelor de Ceaikovski, într-o producţie devenită istorică, recunoscută în lumea dansului, a lui Oleg Danovski, în care, la premieră, l-a întruchipat pe Rothbart, alături de Irinel Liciu şi Gabriel Popescu, ulterior, în prinţul Siegfried, avându-le ca partenere pe rând pe Simona Ştefănescu şi Ileana Iliescu. A fost, într-adevăr, un prinţ din poveste, avea o eleganţă şi o nobleţe în dans pe care nu le pot uita. Desigur, el a căpătat unele calităţi prin acea educaţie primită la înalta şcoală a baletului „Vaganova”, cert însă este că le avea genetic, pentru că, pot afirma cu certitudine, poseda acel har rar întâlnit pentru un artist. A fost un alt prinţ în Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, în regia şi coregrafia lui Tilde Urseanu, a dansat în roluri principale din diverse balete româneşti, precum: în Călin, din Călin file de poveste de A. Mendelsohn, în Mihu, din Haiducii de H. Jerea, Pătru, din Priculiciul de Z. Vancea, Păsărilă, din Harap Alb de A. Mendelsohn. Neuitate au rămas impunătoarele apariţii ale sale din momentele coregrafice ale operelor: Lakme de Delibes şi Noaptea Valpurgiei, din Faust de Gounod, în coregrafia lui Oleg Danovski şi avându- le ca partenere pe Simona Ştefă- nescu şi Valentina Massini. Mi-amintesc cum iubitorii de balet veneau, seara târziu, să-i vadă evoluînd pe scenă pe Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini şi Gelu Barbu, în Noaptea Valpurgiei. Era un moment fabulos, unic şi irepetabil. Sunt fericit că l-am trăit!

În 1961, Gelu Barbu hotăreşte să părăsească ţara şi să rămână la Berlin, într-un context dificil politic. Se afla într-un turneu oficial şi a trăit o experienţă cruntă prin care a reuşit să treacă în Berlinul de Vest, pe la cumplitul Zid al ruşinii.

De atunci, viaţa sa a căpătat un alt sens. A înfruntat greutăţi, încercări grele, pentru a supravieţui şi a se menţine pe scenă. A fost prim-balerin al Operei regale din Oslo, Norvegia, al Companiei Ivo Cramer din Suedia, al operei din Nürnberg, Germania (1964-1966), şi invitat al operei din München.

Într-un moment crucial al vieţii sale a ajuns în Spania, unde în 1969 a devenit fondator şi coregraf al Companiei „Danza de Canarias” din Las Palmas, Gran Canaria, apoi Preşedinte al Asociaţiei Profesorilor de Dans, director artistic şi preşedinte de onoare al Stagiului Internaţional de la Lisabona. În aceste ipostaze şi-a invitat pe unii dintre colegii şi prietenii săi să colaboreze cu el. Simona Ştefă- nescu a stat o vreme în Las Palmas şi a dansat, chiar, în compania sa. Ileana Iliescu, Sergiu Ştefanschi, Liliana Pavlovski au fost invitaţi, în calitate de profesori, la stagiunile sale de dans.

Cariera de maestru coregraf şi profesor de balet reprezintă o altă paletă a preocupărilor sale artistice, de un nivel ridicat şi rafinat.

După Revoluţia din 1989, a revenit în fiecare an în ţară pentru a-şi revedea familia: sora şi nepotul, dar şi pentru a-şi redescoperi locurile natale, dragi lui.

În 1997, a fost invitat la Opera Naţională din Bucureşti să facă regia şi coregrafia unui spectacol coupé de balet ce conţinea: Trei legende hispanice, pe muzica unor compozitori spanioli: Iguaya de J.J. Falcon Sanabria, Taharaste şi Poemul Atlanticului, ambele pe muzica lui Guillermo Garcia Alcalde. A doua piesă era Daphnis şi Chloé de Ravel. A demonstrat, atunci, că are idei şi simboluri coregrafice excelente.

În 1964, a fost decorat de către regele Olav V al Suediei cu Ordinul Constituţiei, în 1994, regele Juan Carlos i-a conferit titlul de Fiu Adoptiv al oraşului Las Palmas de Gran Canaria, iar în 2002 i s-a atribuit Ordinul Na- ţional Steaua României, în grad de Cavaler.

Are două biografii: în 2004 Gelu Barbu, ritmul sentimentelor de Antonio Pita Cardenes, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu şi Lothar Siemens Hernandez, şi cartea autobiografică Baletul românesc şi cariera mea. Amintiri, cu o prefaţă de Mihai Alexandru Canciovici.

L-am cunoscut şi apreciat îndeaproape pe Gelu Barbu, am fost prieteni şi l-am admirat întotdeauna pentru modul său onest şi deschis într-o relaţie, era un om elegant, manierat, cu o frumoasă educaţie primită în familie, a fost fiul compozitorului Filaret Barbu. Şi-a iubit şi respectat colegii şi prietenii şi niciodată nu l-am auzit vorbind de rău pe cineva. A fost tolerant, bun şi generos. Dar, poate cea mai înaltă trăsătură de caracter a sa a fost legătura cu locurile natale, cu Lugojul copilăriei, cu ţara pe care în adâncul sufletului nu a pără- sit-o niciodată. S-a simţit întotdeauna român, respectându-şi acest statut, chiar dacă destinul i-a hărăzit să trăiască pe alte meleaguri.

Cu Gelu Barbu dispare o lume a respectului şi dragostei pentru artă şi frumos, pentru cele mai nobile valori morale. Odată cu plecarea lui Dincolo, încă o stea a baletului nostru cade în Infinit. Să ne rugăm pentru eterna şi veşnica sa amintire şi să-l asigurăm din inimă că nu ne vom despărţi sufleteşte de el niciodată.