Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Regizori prinşi în gheara violenţei de Alexandra Olivotto


Dacă eşti cât de cât familiarizat cu lungmetrajele făcute de Cronenberg - dintre care câteva se pot cel puţin închiria, dacă nu chiar cumpăra, pe plaiurile mioritice - şi te aştepţi să vezi minimum niscaiva estetică a urâtului care l-a făcut faimos pe regizor, ghinionul tău. Îţi rămân doar câteva cadre în care poţi să descifrezi semnătura cineastului canadian. În acelea (în care vezi capete spulberate de gloanţe, răni adânci etc.) măcar recunoşti acea autentică estetică a urâtului moştenită de la Baudelaire în linie directă. Nu vorbesc la modul general, ci la cel foarte practic: merită să invoc - sper să nu mă înşele memoria - un poem de-al lui intitulat Dueliştii parcă, în care pielea şi carnea prinse între spini, consecinţă macabră a luptei, fireşte, sunt comparate cu o floare. Cam aşa arată şi gros-planurile cu oameni sfârtecaţi din ultimul Cronenberg - doar regizorul a fost "slăvit" în ipostaza de autor - intitulat neinspirat în româneşte Umbrele trecutului, în original A History of Violence. Redenumirea de la noi te face să te gândeşti - vag - la o ameninţare iminentă care provine din istoria unui personaj, dar bietul Cronenberg, care suferă de orice, dar nu de penurie de complexitate, avea în cap nu mai puţin de trei nivele de explicare a titlului original, şi anume: 1. un nene suspect cu un trecut violent 2. folosirea istorică a violenţei ca mod de rezolvare a conflictelor şi nu în ultimul rând 3. violenţa inerentă a evoluţiei darwiniene, selecţia naturală, din astea. Ultimul strat explică finalul fericit, cam atipic pentru Cronenberg: cu toate că iese la iveală că soţul şi tatăl ideal (Viggo Mortensen) era de fapt un ucigaş pe bandă rulantă cu sânge rece, familia îl reprimeşte în sânul ei pentru că, din punctul de vedere al receptării nord-americane al lui Darwin - nu e nevoie să spun că e foarte denaturată receptarea asta - acest mascul alfa, chit că nu e cel mai întreg la cap cu putinţă, e cel mai apt să procreeze şi să îi asigure tribului său supravieţuirea. Asta e ideea de bază. Peste care Cronenberg mai trânteşte nişte straturi de-ţi stă mintea în loc: unul cu viaţa la ţară, mult mai idilic decât la Duiliu, o familie americană într-o casă Norman Rockwell, comportându-se ca într-o reclamă la detergenţi. Nu pot să cred că o astfel de artificialitate flagrantă nu e voită, dar de ce, asta rămâne un mister pentru mine. La care mai adăugaţi scene de cafteală şi împuşcături filmate de la o poştă în maniera lui Tarantino (observaţie a unui coleg de breaslă care m-a mirat întâi, dar pe care în cele din urmă o consider adevărată). Ce să mai zici, lungmetrajul e un tradiţional melting pot american, eu una am făcut ochii mari la vizionare şi îmi menţin starea de surprindere. E un asemenea melanj încât sunt incapabilă să dau vreun verdict. Mie una mi-a picat bine.

Dar abandonez prezentul marilor ecrane ca să trec la un alt trecut violent, dominat de un cvartet de personaje. E vorba de un film de Ingmar Bergman, O pasiune, difuzat pe micul ecran. Nu orice film, ci primul color. Surpriză, să vedeţi ce actori joacă în film! Păi, numai obişnuiţii clienţi ai lui Bergman: Max von Sydow, Liv Ullmann şi Bibi Andersson şi mai puţin cunoscutul Erland Josephson. Artificiul trade mark al acestui lungmetraj constă în interviuri cu cei patru actori (care elaborează pe tema personajelor lor), diseminate prin film. Ca la orice peliculă semnată Bergman, incomunicarea joacă rolul principal. În paranteză fie spus merită să vezi un Bergman numai ca să te convingi că există varietăţi nelimitate de tăcere. Aici mesajul e că monogamia de lungă durată eşuează ireversibil şi degenerează în claustrofobie, în "iadul e celălalt": atunci când e vorba de o relaţie deschisă (ca cea dintre Elis şi Eva Vergerus), dar şi atunci când e vorba de una comodă, al cărei scop este să îi mai întremeze pe protagoniştii marcaţi de traume, pe care sfârşesc prin a le repeta (ca Anna Fromm şi Andreas Winkleman). Trebuie să mărturisesc că, deşi personajele sunt atât de absorbite de propriul trecut încât nu le vezi bine în nici o relaţie, de fapt, nu mai ai nici o speranţă că li se poate întâmpla ceva care să le salveze, filmul m-a prins. Puţini alţi regizori îşi acordă timpul necesar pentru a explora atât de în detaliu orice nuanţă a personajului lor. Altminteri, pelicula e şi denumită de critici o psihodramă grea din perioada şaizecistă a lui Bergman.

Trec de la violenţa fizică a lui Cronenberg, prin cea psihologică a lui Bergman, ca să ajung la cea supranaturală a lui Polanski. Mda, constat că încep să uit anumite filme, aşa că am revăzut thrillerul lui fantastic din '68, Copilul lui Rosemary. N-o să mă apuc să îi fac o critică de întâmpinare, dar, în pofida jenei, vă voi spune ce m-a frapat din prima. Filmul este despre un cuplu al cărui venit este moderat, la început nu prea pe roze. Cum ar fi fost şi normal, dar nu se întâmplă aproape deloc în lungmetrajele recente, ea poartă de două ori aceleaşi haine! Recunosc că poate fi interpretat ca "maniacală" observarea unui astfel de detaliu, dar, voila de vezi de unde începe construcţia plauzibilităţii unui film. Dar las la o parte amănuntele (relevante, de altfel) sau faptul că filmul a făcut ca feminista din mine să facă (valuri cu) spume pentru că personajul interpretat de Mia Farrow (în primul ei rol important într-un film) stă cuminte sub papucul abuziv al soţului interpretat de remarcabilul - mai degrabă ca regizor, decât ca actor - John Cassavetes. Thriller-ul funcţionează încă bine, în pofida unor defecte cauzate de efectele speciale nu prea dezvoltate ale epocii. Merită menţionat umorul negru care se dezvoltă subtextual în acest film. Singurul comentariu este că te-ai fi aşteptat ca cei care îl conjură pe Lucifer să fie ceva mai breji decât bătrâneii cam duşi din film şi ca standardul conspiraţional să fie ceva mai sus, cel puţin din punctul de vedere al planning-ului.

Să trec la un alt Polanski pe care l-am văzut abia recent în pofida laurilor cu care a fost întâmpinat: Pianistul. Nu mai ştiu cine spunea că Holocaustul e atât de exploatat încât se află în pericolul de a deveni pornografie. Ei, Pianistul îl fereşte de o astfel de ameninţare, chit că violenţa e prezentă în cantităţi mari, fizică şi psihologică. Polanski o reconstituie foarte corect din punct de vedere cronologic şi o potenţează de la piano la allegro: începe cu restricţiile mărunte, de la accesul interzis în baruri la sume limitate de bani până la accesul interzis pe trotuar şi ajunge în lagăre. Filmul mi se pare şocant tocmai pentru modul în care regizorul reuşeşte să sublimeze experienţa personală. Polanski spune că a vrut să facă un film despre amintirile lui din copilărie, dar pelicula a ieşit vidă de sentimentalismul la care te-ai fi aşteptat. La rândul ei, aşteptarea era motivată de faptul că regizorul, copil fiind, a scăpat de urgia nazistă pentru că tatăl său l-a împins pe sub gardul de sârmă ghimpată al unui lagăr, apoi a trăit printre ruinele ghetoului. Şi totuşi, emoţia nu l-a orbit şi rezultatul a fost una dintre transpunerile cinematografice care reuşesc să se plaseze cât de aproape se poate de experienţele unui martor ocular neutru. Impresie la care ajută şi jocul internalizat al lui Brody, care, de exemplu, nu îşi tratează supravieţuirea ca pe un succes personal. Pe de altă parte, reuşita lui actoricească are drept premisă o juxtapunere de planuri care îi permite să dezvolte personajul: primul e viaţa din ghettou, în care e bombardat cu incidente care atestă dezumanizarea, al doilea e etapa de ascundere, solitudine şi tăcere. Dincolo de asta, e imposibil ca după vizionarea acestui film să nu simţi o doză sănătoasă de respect pentru directorul de imagine al peliculei, Pawel Edelman.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara