După un deceniu şi jumătate de la ultima ei apariţie pe scenele bucureştene, soprana Angela Gheorghiu revine într-un context cu totul inedit pentru evoluţiile obişnuite ale vedetei. în urmă cu cincisprezece ani se afla într-o fulminantă ascensiune. Acum, la vârsta deplinei maturităţi, se situează la zenitul unei strălucite cariere marcate de avatarurile unor situaţii care alimentează interesul, chiar curiozitatea, unui larg public internaţional.
Un diamant într-o montură de nestemate! Aceasta a fost imaginea pe care mi-a sugerat-o spectacolul găzduit zilele trecute de Sala Mare a Teatrului Naţional. Prilejul? Inaugurarea pianului de concert. Ion Caramitru a fost amfitrionul. Angela Gheorghiu şi Dan Grigore au fost muzicienii protagonişti. Invitaţii lor au fost actorii Radu Beligan, Horaţiu Mălăele, Victor Rebengiuc, pianiştii Johnny Răducanu şi Mihai Ungureanu, violonistul Florin Croitoru.
În mod cert, Angela Gheorghiu a fost aşteptată cu enorm interes. Promisiuni anterioare au fost în mai multe rânduri amânate. Ecourile spectacolelor ei, susţinute pe diferitele meridiane ale muzicii, în marile case de operă, au mărit aşteptarea melomanilor. Desigur, sonoritatea Sălii Mari a TNB - amplificarea inegală - nu este cea mai potrivită pentru a observa calităţile unei voci de o asemenea calitate; un veritabil tezaur al culorilor timbrale susţinute de un impresionant talent dramatic, de o cuceritoare prezenţă scenică. Am avut şansa de a dispune de audiţia directă, nemediată de tehnica de amplificare. Cele trei apariţii scenice, excelent plasate în economia spectacolului, au etalat zone stilistice diferite, deşi dominatoare rămâne tipul de vocalitate propriu şcolii italiene. Aria Vissi d'arte a reprezentat momentul suprem al apariţiei Angelei Gheorghiu. Maestrul Ion Caramitru ne-a reamintit că a fost scrisă de Giacomo Puccini în urmă cu o sută de ani la solicitarea marii noastre soprane care a fost Haricleea Darclée. La Angela Gheorghiu întregul florilegiu al nuanţelor timbrale, supleţea vocală, sunt sensibil ataşate valorilor expresiei ce susţin frumuseţea acestui emoţionant crez artistic. Aria a fost excelent construită. Angela ştie să te cucerească, să te aducă în lumea ei; o face într-un fel care te obligă să treci pe moment peste cele câteva licenţe intonaţionale, peste filajul dificil de stăpânit al vocii, pe sunetul final al ariei. O arie este un moment; un spectacol este cu totul altceva. Nu pot să nu amintesc: rolul Floriei Tosca este seducător pentru fiecare soprană. Inclusiv pentru Angela Gheorghiu. Cu ani în urmă a realizat un film în regia lui Benoit Jacquot; o producţie în mare parte reuşită. Ulterior, în urmă cu câţiva ani, a susţinut acest rol pe scenă, la Londra, la Covent Garden, adunând aprecieri împărţite. Săptămânile trecute, la Berlin, la Deutsche Oper, cele două apariţii în acest rol ale sopranei au fost anulate. Acum, la Bucureşti, ne-a oferit momentul suprem al întregii creaţii pucciniene. Şi a fost cuceritoare! Este momentul în care s-a întâlnit cu Victor Rebengiuc în formularea crezului, a monologului lui Prospero din Furtuna lui Shakespeare, reamintindu-ne că artiştii cei adevăraţi sunt "făcuţi din plămada viselor..."; o declamaţie dreaptă, consistentă în plan ideatic şi emoţional. Cu emoţie au fost primite şi celelalte apariţii ale Angelei Gheorghiu, cele două cântece ale lui Tiberiu Brediceanu, spectaculosul chanson al lui Leo Delibes, Les Filles de Cadix compus pe versurile lui Alfred de Musset, liedul Morgen al lui Richard Strauss, scris pe versuri de Henry Mackai, toate dăruite nouă în cheia unei vocalităţi de specific italian, beneficiind de o susţinere scenică pe care artista ştie a o regiza cu uimitoare abilitate, cu un farmec personal indicibil. Căci, nu poţi să nu observi, fiecare apariţie a Angelei este spectaculoasă în sine; deşi, în treacăt fie spus, nu toate cele trei costumaţii ale sopranei o avantajează. Este o vedetă în adevaratul sens al cuvântului!
Am rememorat cu nostalgie recitalurile de muzică şi poezie susţinute în anii '80 de Dan Grigore şi Ion Caramitru, pe atunci la Ateneul Român; versurile, spiritul eminescian au marcat momentul suprem al colaborării domniilor lor. Şi atunci, şi acum. Putea fi, oare, altfel? ...cu emoţie greu reţinută de ambele parţi ale rampei scenice ne-au reamintit că însăşi "credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici". Bach, Beethoven, Eminescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru sunt marile spirite ale muzicii, ale poeziei româneşti, care au fost acolo, alături de noi toţi.
Dan Grigore rămâne artistul unor disponibilităţi de o uimitoare diversitate, disponibilităţi ce se pot aduna inclusiv în doze miniaturale iscate în muzica valsurilor lui Frederic Chopin sau pe parcursul momentelor piesei americanului McDowel. Iar vraja de lumină a sufletului sădită în Sonata lunii porneşte - graţie lui Dan Grigore - spre tărâmul înalt al poeziei; este un gând pe care Schumann însuşi îl conturează reunind imaginea - pe parcursul piesei Pasărea profet - cu muzica, cu versul.
Poate că firma de pe bancurile căreia a ieşit pianul aflat acum pe scena TNB nu este una faimoasă. Dar exemplarul de care dispune Teatrul dezvoltă sonoritatea caldă, generoasă, a sunetelor grave, cele care susţin întregul edificiu sonor.
Sobru, reţinut, de o manieră puţin obişnuită, emoţionat peste-poate, Johnny Răducanu a readus spiritul improvizatoric al jazz-ului, uzând de transparenţe pianistice, timbrale, fermecătoare, unele apropiate muzicii de caffe-concert; iar aceasta făcând apel la teme dragi nouă din marea literatură a genului.
Un veritabil fenomen al naturii se dovedeşte a fi în continuare maestrul Radu Beligan, recitându-ne din versurile lui Topârceanu sau din formulările savuroase ale lui Tudor Muşatescu; a fost suţinut în plan fizic, în plan psihic de toată simpatia noastră; prestanţa şi prestaţia sa scenică devin pilduitoare.
Artist de pregnantă personalitate, Horaţiu Mălăele a oferit alegeri contrariante de texte; dispune de o forţă a expresiei care focalizează atenţia, care marchează culminaţii. Pianistul Mihai Ungureanu, violonistul Florin Croitoru au conturat momente agreabile într-un mare spectacol de muzică, de poezie, de farmec.
Covârşită de public, oferind bilete scumpe pentru un spectacol pe măsură, imaginea sălii celei mari a Teatrului Naţional ne-a arătat - mai era nevoie? - că în vremuri de criză, de marasm în plan politic, lumea pleacă în bejenie; cei care pot se refugiază spre cultură.
