Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pupat Toţi Piaţa Unive'sităţi:
Reforma pactada (III) de Dorin Tudoran





Protopoliticul românesc de după decembrie 1989 a compromis unul din termenii fundamentali ai tranzitiei si democratiei ă compromisul. Încărcătura peiorativă a cuvîntului a devenit dictatorial preponderentă, semnificatiile pozitive fiind cu totul adumbrite. Toată lumea acuză pe toată lumea de a fi făcut compromisuri, în vreme ce actorii politici importanti exact asta nu au făcut ă compromisurile necesare tranzitiei, compromisurile fără de care nu există democratie. Chiar si acolo unde s-au încropit aliante, unele chiar de guvernămînt, majoritatea crizelor vin tot dintr-un subconstient terorizat de regula "Cîstigătorul ia totul!". În vremea aceasta, literatura de specialitate înregistrează noi analize despre compromis ca esentă a democratiei.
În ianuarie 1982, unul din liderii stîngii spaniole, intervievat de Donald Share, declara: "Democratia si consolidarea ei sînt pe primul loc, înaintea programelor noastre politice... deoarece dreapta spaniolă a demonstrat că poate exista foarte bine si în regimuri autoritare si în regimuri democratice, în vreme ce stînga poate supravietui numai într-un context democratic." Iar în octombrie 1989, întrebat de revista Time: "Partidul dumneavoastră se numeste socialist. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?", Felipe Gonzáles replica: "Rugati-i pe unguri să mă ajute să răspund la această întrebare." Înainte de a refuza "orice compromis", dreapta românească ar fi trebuit să-si amintească dacă a putut supravietui într-un regim autoritar de stînga. La rîndul ei, stînga românească ar fi trebuit să-si aducă aminte că a jucat un rol important între cele două războaie mondiale. În felul acesta, am fi înteles cu totii un alt motiv pentru care în România postdecembristă modelul spaniol a fost de la bun început unul imaginar.
În numărul din 15 iunie 1989 al revistei The New York Review of Books se regăseste acest chin al tranzitiei, incapacitatea de a construi compromisuri. Unul din liderii comunisti polonezi ai momentului constată: "Toate cărtile de scoală ne spun cît de dificil este să cuceresti puterea, dar nici una nu spune cît de dificil este să renunti la putere. " Adică, la toată puterea. Cînd într-o Europă Răsăriteană, dreapta (abia iesită de la index) este incapabilă să suporte compromisurile necesare democratiei, iar stînga (pînă mai ieri, totalitară) este incapabilă să-si imagineze cum poate renunta la o parte a puterii prin aceleasi compromisuri implicate de procesul democratizării, tranzitiile n-au cum fi simple. Unul din elementele ce determină diferentele între tranzitiile postcomuniste ale Europei Centrale si Răsăritene este viteza cu care s-a încropit un centru politic. Un alt element ar fi calitatea acestui segment al esichierului. Or, paloarea centrului de după 1989 a fost si, întru cîtva, rămîne una din caracteristicile spectrului politic românesc.
Orice partid, serios interesat de a participa la jocul politic, îsi stabileste o platformă maximală si una minimală pentru realizarea scopurilor urmărite. Fără asa ceva, intrarea în dialog este irelevantă, iar participarea la negocieri, o pierdere de timp. În perioadele de tranzitie, rolul centrului devine fundamental, el jucînd rolul unui broker, fără ale cărui bune oficii dreapta si stînga riscă să-si epuizeze eforturile într-un nesfîrsit lant de hărtuieli reciproce. Un centru puternic si activ asigură unul din scenariile tranzitiei democratice cunoscut sub numele de garantismo. Miezul unui asemenea cadru este tocmai compromisul. Prin el, ne spune Di Palma, se poate evita atît monopolul unei majorităti, fie ea si temporare, asupra institutiilor, cît si monopolul oricărei institutii asupra naturii rezultatelor activitătii ei. Pentru ca un asemenea scenariu să opereze, este nevoie ca actorii politici să accepte ideea că s-ar putea alege, pentru o vreme, chiar cu mai putin decît stabilesc platformele lor minimale. De fapt, chiar în asta constă stiinta compromisului. "Date fiind constrîngerile exercitate de dreapta si stînga", scrie Di Palma, "cel mai bun rol pe care-l poate juca un centru mediator este să convingă extremele să facă sacrificii reciproce ce merg dincolo de intentiile ori asteptările initiale. Asta în schimbul posibilitătii de a-si proteja capacitatea de a coexista într-o formă reformată. Acesta este rolul institutional al lui garantismo." Dintre democratiile europene, Italia este cea care foloseste aproape permanent o asemenea solutie.
Realismul acestui cadru constă într-o axiomă foarte simplă: atîta vreme cît asupra celor ce au fost nu mai putem interveni, reconcilierea fundamentală vizează viitorul, nu trecutul. Dacă obiectivul este atins, vindecarea rănilor trecutului devine ea însăsi mai mult decît un deziderat. Robert A. Dahl semnalase în After the Revolution? balanta între a pierde si a cîstiga. Calitatea unui cadru de tip garantismo stă si în faptul că asigură un sistem competitiv, în care ce pierzi azi poti cîstiga mîine, că exclude pe cît posibil atît dulcele monopol al victoriilor, cît si pe cel, foarte amar, al înfrîngerilor. Di Palma, care, în multe situatii, refrazează o parte a adevărurilor axiomatice lansate de Dahl scrie: "...a consimti să pierzi (azi) este o conditie axiomatică pentru a cîstiga alte ori." Democratiile se disting între ele si prin efortul mai mare sau mai mic de a balansa raportul între victorie si înfrîngere. Un cadru de tip garantismo nu te apără împotriva înfrîngerii, ci apăra sansa de a cîstiga. Analistii politici ce s-au îndoit de valorile modelului spaniol, numindu-l continuismo (evident, în opozitie cu garantismo), îi reprosau că, de fapt, nu făcea nimic altceva decît să continue trecutul în forme noi. Nu seamănă această obiectie, oare, cu acuzatia de neo-, criptocomunism adusă de opozitie celor două "administratii" ale d-lui Ion Iliescu? Cît de diferite sînt cele două modele rămîne evident.
Ajunsi aici, nu putem ocoli rolul celor ce garantează tranzitiile. Concluzia (la care aderă, cu nuante diferite, analisti ca James Andrew, Dankwart Rustow, Giuseppe Di Palma, Albert O. Hirschmann si altii) este că tranzitiile conservatoare produc democratii conservatoare. România de astăzi este un exemplu elocvent de impas la care conduc asemenea tranzitii. Este vorba de costurile sociale, spectrul pe care-l flutură astăzi opozitia din România. Numai că aceste costuri au devenit atît de mari, tocmai datorită tranzitiei de tip conservator practicată de această opozitie pe cînd se afla la putere. Indiferent de momentul în care încep si cum încep aceste tranzitii, atîta timp cît sînt păstorite de lideri comunisti reformati, multe din ele rămîn conservatoare si conduc spre democratii conservatoare, fiindcă astfel de actori politici sînt mai degrabă preocupati de o iluzorie capacitate a comunismului de a se reforma decît de crearea unei democratii competitive. Că sînt reformisti apartinînd primului val de tranzitii (Gorbaciov) sau ultimului (Iliescu), asupra unor asemenea actori politici statul ce a impus dictatura unui singur partid a pus o amprentă definitivă. Neajunsul tranzitiilor conduse de acest fel de reformisti este că rămîn "tranzitii de la vîrf". Oamenii care au iesit în stradă, justificînd căderea dictaturii lui Nicolae Ceausescu, nu au avut aproape nici un rol în determinarea tipului de tranzitie în care a fost angajată România. Design-ul acesteia a apartinut integral vîrfului piramidei sociale.
Iată si cîteva din argumentele invocate. Andrew Janos (Social Theory and the Dynamics of Political Change in Communist Societies, 1989) consideră că preocuparea de căpătîi a comunismului "a fost mai degrabă una pentru chestiuni externe, decît pentru cele interne, deoarece telul său nu a fost să prindă din urmă natiunile avansate, ci să distrugă o economie mondială modernă care, chipurile, multiplica un model al disparitătilor economice epuizante." Di Palma reaminteste că: "Desi Stalin a respins viziunea lui Trotki despre o revolutie globală prin intermediul revoltelor populare, hegemonia sovietică globală prin intermediul unei diplomatii chiar mai conventionale si prin expansionism a continuat să constituie obiectivul său central."(ă) "Nici moartea lui Stalin nu a însemnat o abandonare a obiectivului global, ci, mai degrabă, o retragere urmărind să consolideze provocarea adresată Occidentului de către comunism sub stindardul coexistentei pasnice." (ă) Adevărata ambitie a comunismului este să ofere o alternativă socială si politică permanentă democratiei liberale nu doar pe plan intern, ci, mai degrabă, pe plan global."
La mijlocul anilor "80, Samuel Huntington considera că "în fapt, probabilitatea unei dezvoltări democratice în Europa Răsăriteană este nulă." Chiar dacă prăpăstioasa previziune a istoricului american a fost infirmată în bună măsură, unul din argumentele pe care se baza rationamentul lui Huntington a fost pe deplin confirmat de realitătile românesti postdecembriste - sistemul comunist, în curs de reformare, renuntă cu greu la controlul politic asupra economiei. De aceea, mi se pare foarte dificil de respins constatarea că tranzitiile conservatoare conduc la democratii conservatoare.