Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Reflexe pariziene (II) de Constantin Ţoiu


De 14 iulie, mă amestec printre spectatorii ce cască gura la defilarea obişnuită. Păstrând cu multă grijă toate proporţiile şi adăugând, în minus, ce se cuvine adăugat, e ca la noi, pe vremuri, de 23 august. Avioanele cu reacţie în rasmut fac să se cutremure Luteţia. Ce observ, e că lumea a treia, gata, a ocupat Parisul! Asia în primul rând...
Champs-Elisée, apoi, mi se pare că nu mai e ce-a fost şi ce ştiam eu mai demult. Cu greu recunosc bulevardul suind măreţ până la Arcul de Triumf. Nu-l mai recunoscusem,... de nimic altceva, decât de copaci! De aproape treizeci de ani, de când nu am mai fost pe-aici, arborii scunzi de odinioară, ce îngăduiau arterei centrale să fie contemplată în toată vasta, fascinanta ei desfăşurare, între timp crescând, îngustează brusc totul, mai înalţi acum de trei ori şi stufoşi, sugrumând perspectiva. Spaţialitatea de altădată liberă,... s-a dus. Ţin minte, noaptea mai ales, când, pe bulevardul nemărginit străbătut de maşini, parcă ar fi fost azvârlite tone de diamante. Natura, la Paris, nu e întotdeauna bine venită. Astfel încât, azi, în iulie 2002, îmi vine să spun, parodiind străvechiul paradox, nu că pădurea nu se mai vede de copaci, ci însăşi glorioasa Cale victorioasă de la Napoleon încoace. Împăratul, care a cerut să fie construit Arcul, dar care nu avea să-l vadă terminat niciodată...
Ajuns lângă Arc, privesc de jos în sus tricolorul francez gigantic fâlfâind distins, perfect croit, cu liniile, cu eleganţa unei case de mode de primă mână în spaţiul rezervat retoricii franceze a bătăliilor istorice câştigate. Ciudat, după Napoleon întâiul, Franţa mai mult a mâncat bătaie, ajutată, salvată de regulă de rasa anglo-saxonă, cârtită dintr-un complex, invers, de superioritate.
Lângă Arc te simţi totuşi atât de mic... Şi, în general, la Paris, aproape că nici nu simţi că exişti, ca la Bucureşti de pildă... Măreţia desexistenţializează! Aici încep să mă simt mai român decât oriunde, cu alte cuvinte invidios, nesuportând capra vecinului. De aceea, mă pomenesc năpădit deodată de imaginea văzută cândva la jurnalul de actualităţi UFA cu batalionul german de onoare defilând marţial chiar pe sub acest Arc sacru, al orgoliului franc.

În după-amiaza lui 14 iulie, însă, Franţa ca şi Mama Natură aveau să fie repuse pe deplin în drepturi în părculeţul floral Paul Langevin, de sub Politehnica bătrână. Un scuar lung de vreo şaptezeci de metri, lat de doar treizeci, unde nu se comemorează nici o bătălie, unde se plantează flori şi se expun pe nişte cartonaşe albe, înălţate printre flori, versuri, Ronsard, o traducere din Goethe... Nici o îngâmfare, numai ştiinţă şi poezie. Când mi se întâmplă să fiu mâhnit, mă duc pe rue de Ecoles şi intru alături în grădiniţa cu arbori enormi, stufoşi, cu irigaţia mezopotameană ce susură sus pe zidurile venerabile ale Politehnicii stropind glastrele şi mă aşez pe banca mea favorită de pe care pot să discut cel mai în voie cu François Villon meditând în mijlocul unui rond de flori mereu proaspete. Ce-mi place mie e că sculptorul René Colameri nu l-a făcut hoţ, tâlhar, ca-n legendă, pe autorul Baladei spânzuraţilor, ci sub chipul unui tânăr teolog de pe la 1400 înfăşurat într-o rasă de călugăr cu nodul frânghiei apăsat cu palma pe şoldul drept. Un cap frumos de efeb. Seamănă cu Nichita. Şi îi spun în taină primului şi celui mai important liric modern francez, trăitor în secolul XV, că un popor trebuie să fie neapărat foarte puternic, foarte pătruns de menirea lui, ca să aştearnă zi de zi la picioarele unui Poet, flori.

(va urma)