Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Reflexe pariziene de Constantin Ţoiu


Arivită din afară, întâi şi întâi, piramida chinezului din curtea interioară a muzeului Luvru ar putea să ţi se pară un melc stilizat conceput more geometrico. E clar că din acest punct începe să lucreze magia formei piramidale ascuţind orice aşezi la temelia ei, chiar şi o idee... Un melc, în primul rând, - ca idee - exemplarul din natură silit să umble cu casa în cârcă: între el şi ce-i afar'/ Strejuia un zid de var... Interioritate absolută. Confort faraonic exemplar.

Cunoscând pe din afară multe din versurile matematicianului vizionar, mai pot să spun, că dacă, în loc de poet, ar fi fost un arhitect de renume, comandându-i-se o idee, aşa cum i s-a comandat chinezului, Ion Barbu ar fi fost în stare să edifice la Luvru un OU DOGMATIC... Pe care poetul bucureştean, atât de apropiat lumii lui Brâncuşi, îl defineşte de la bun început ca pe un Palat de nuntă şi cavou. Dualitate dialectică esenţială. Un Memento drastic aruncat lumii moderne: sic transit gloria mundi...

îmi vine greu să pretind despre piramidă că ar fi şi ea un cavou banal. Deşi, Faraonul, proprietar şi peste Transcendent, făcu totuşi din miezul piramidei un loc de veci, un sălaş al Morţii, centrul dialectic al devenirii şi dispariţiei, porţi amândouă deschise către învierile ulterioare. La plural, neapărat. Spre a le deosebi de mistica ideologiei creştine, ideală, sustrasă concreteţei materiale cu zei specializaţi din toate regnurile animale, în mod democratic.

în loc de piramidă, aşadar, un Ou absolut, cu miezul, cu centrul omagiat de poetul matematician, care introducea în planul edificării şi legenda, avertismentul, punerea în gardă:

Şi mai ales te înfioară/ De acel galben icusar,/ Ceasornic fără minutar./ Ce singur scrie când să moară/ Şi ou şi lume. Te-nfioară/ De ceasul galben, necesar...

E drept că ideea Oului-monument ar fi putut să-i aparţină şi lui Salvador Dali cu efectul suprarealist ştiut. Plagiatul nu e însă în firea lui Ion Barbu, - cred că ar fi şi cronologic exclus. în orice caz, inspiraţia poetului român, cert originală, este desăvârşită într-un stil de baladă sublim incantatorie ce ar fi dat Construcţiei, ipotetice, un accent muzical perfect organizat, autentic, fără acele fuites... fără acele scăpări ilogice tipic surealiste lipsite de vreun consens social, fără miezul profund de care tocmai vorbeam, de gălbenuşul primordial, de acel ceas galben, necesar...

Prima impresie, la ieşirea din muzeu, dând direct în Piramida centrală, este de libertate totală. Ai senzaţia că ai intrat în alt mediu... - aş fi lipsit de gust să spun al Metafizicii?... - în care presiunea spiritului rămâne la beau-fixe ca şi presiunea atmosferică favorabilă unei gândiri necontrariate de nici un exces, de nici un impediment natural - căldură sufocantă, răcoare imposibilă, - o meteorologie prielnică, şi uneia şi alteia.

Te afli cu adevărat în centrul Existenţei permanent secondată de alternativa fatală pentru care faraonii se pregăteau din timp cu atâta grijă şi cu o studiată risipă de materiale folositoare pe parcurs. O călătorie finală spre Necunoscut în care ar fi fost un mare disconfort să uiţi acasă oglinda, parfumul, şoimul privilegiat şi tot ce ţi-ar mai fi trebuit venind în contact cu Zeii...

Scări aeriene străbat în toate sensurile interiorul piramidei luminată mereu ca ziua şi în care nu există întuneric nici înserare, ci doar Emisia veşnică a lui RA adaptat proporţiilor şi mijloacelor tehnicii de astăzi.

Privesc pereţii transparenţi în care se repercutează fântânile arteziene din preajmă, patrulaterul greu de istorie al Luvrului. Tonul realităţii lui de afară, oglindită, - coloane, statui, linii - capătă idealitatea, abstracţia eternă oferită de orice suprafaţă reflectantă; în acest caz, tonul, realitatea unui Muzeu la puterea a doua...