Epictet, Manualul, traducere din
limba greacă, notă asupra traducerii,
indice de nume de Ioana Costa, cuvînt
înainte de Andrei Pleşu, Editura
Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti,
2015, 94 pag.
Cînd Seneca, la porunca
lui Nero, îşi punea capăt
zilelor (în 65 d. H.), Epictet
era un băieţel de 10 ani,
a cărui condiţie de sclav
nu-i înlesnea nici un
viitor. Era retras, cuminte
şi fără nici o extravaganţă prin
care să atragă atenţia celor
din jur. Şi nici nu-i trecea prin
cap să facă filosofie.
Se născuse în Heiropolis („oraşul
sfînt“), o cetate grecească din Anatolia,
ale cărui ruine le găsim azi împrăştiate
în relieful pietros al Turciei. Ţine
de o ironie a sorţii ca, în materie de
filosofie sau religie, multe capete
luminate să se fi născut în Turcia
(Capadocia, Anatolia) sau Siria (Antiohia),
regiuni a căror încărcătură spirituală
s-a stins treptat, pînă la a oferi
deprimantul spectacol de astăzi.
Te încearcă un sentiment bizar cînd
vezi că părinţii capadocieni (Vasile
şi cei doi Grigore), întemeietorii
teologiei ortodoxe, s-au născut pe
pămînt turcesc, cum ai o tresărire
neplăcută cînd afli că un martir creştin
ca Ignaţiu din Antiohia a apărut
din mijlocul sirienilor. La mijloc e o
tendinţă al cărei sens e uşor de depistat
de-a lungul istoriei: Orientul fecundează
Occidentul în privinţa spiritului, în
schimb Apusul cucereşte Răsăritul
în privinţa tehnicii. De o parte, magie,
credinţă şi superstiţii, de cealaltă
raţiune, calcul şi ateism. Iar ce trăim
azi e doar un alt chip pe care îl ia
aceeaşi milenară tendinţă, atîta doar
că acum spiritul a fost înlocuit cu
demografia: un val de fiinţe îndobitocite
copleşesc Apusul prin masa de prăsilă
biologică. Sîngele învinge tehnica,
profitînd de naivitatea gazdelor
primitoare. Pînă cînd gazdele se
vor trezi şi vor declanşa un război
religios.
Spre deosebire de noi, care ne
aflăm la începutul unui ciclu
istoric, Epictet se afla la mijlocul
unei bucle ce echivala cu
expansiunea Imperiului Roman.
Cu o viaţă uimitor de lungă pentru
acele vremuri (80 de ani), Epictet se
naşte sub descreieratul de Nero şi
moare sub resemnatul de Hadrian,
între ei domnind beligerantul Traian,
care va împinge imperiul la maxima
lui întindere. Nici măcar nu se ştie
cum îl chema cu adevărat pe Epictet,
numele cu care a rămas în memoria
posterităţii fiind o poreclă cu sensul
de „dobîndit“, adică căpătat de-a gata
în urma răpirii din Anatolia. Adus la
Roma, va intra în slujba lui Epaphroditus,
pe vremuri el însuşi sclav al lui Nero,
dar eliberat ulterior prin graţie imperială.
Stăpînul se va arăta îngăduitor
cu tînărul, luîndu-l cu sine la lecţiile
de filosofie pe care Gaius Musonius
Rufus, un stoic în vogă al epocii, le
preda la Roma. În urma acestor lecţii,
în adolescentul căruia nu-i trecea
prin cap să facă filosofie se va aprinde
pasiunea gîndirii, şi, cînd va fi eliberat
la vîrsta de 13 ani, Epictet îşi va şti
cu claritate drumul: întemeierea unei
şcoli de morală inspirată de dîrzenia
stoică.
Dar şcoala nu o va ridica la Roma,
de unde va fi alungat de fiul lui
Vespasian, Domiţian, în ochii căruia
filosofii erau o încrengătură dubioasă,
alcătuită din cîrcotaşi clocind mereu
idei subversive. Aşa că Epictet ajunge
în Grecia, la Nicopolis („cetatea
victoriei“), unde îşi va vedea visul cu
ochii. Numai că maestrul detesta
scrisul, învătăţura sa fiind cu totul
orală, de aceea trebuie să mulţumim
lui Flavius Arrian, unul dintre discipolii
săi, care a notat în mai multe variante
gîndurile pedagogului. Dintre ele,
Manualul e forma cea mai scurtă,
concentrarea gîndului făcînd casă
bună cu concizia expresiei.
În limba română, urechea noastră
rareori mai percepe sensul iniţial
al manualului (din lat. manus = mînă),
de text în vederea mîinii, adică
aflat la îndemînă, la care cititorul
recurge de fiecare dată cînd vrea
să dea peste îndemnuri etice privind
dobîndirea seninătăţii în viaţă. Titlul
grecesc encheiridion este un derivat
din cheir („mînă“) şi surprinde chiar
nuanţa „mînuirii“. Desfăşor un sul
cu mîna spre a găsi acolo motive
de liniştire. În fond, toată cartea e
o cataplasmă menită a înlătura
tulburările din suflet. Cine vrea o
lectură cu efect sedativ o va găsi
cu prisosinţă în textul lui Epictet.
Sfaturi, exhortaţii, reflecţii despre
cum e cel mai bine să-ţi duci viaţa.
Ţinta: ataraxia, lipsa frămîntărilor.
În linii mari sînt şase idei călăuzitoare
în carte. Prima e că mai toate lucrurile
în viaţă se petrec peste capul tău,
fără ca zeii să te întrebe dacă eşti
mulţumit cu rostul pe care ţi l-au dat.
E ca într-o piesă în care alţii hotătăsc
ce rol ai de jucat, singura ta grijă fiind
aceea de a te achita cît mai bine de
sarcina primită. „Aminteşte-ţi că eşti
un actor într-o piesă de teatru, iar
autorul alege varianta pe care o
doreşte: scurtă, dacă o vrea scurtă;
lungă, dacă o vrea lungă; dacă vrea
să joci rolul unui sărman, trebuie să-l
joci cît de bine poţi – la fel, dacă te
vrea în rol de infirm, sau de magistrat,
sau de om sărac cu duhul. Treaba ta
e să joci cu onestitate ce ţi s-a dat:
alegerea e în puterea altuia.“ (p. 17)
A doua idee e că gîndul morţii e
remediul împotriva oricărui necaz,
întrucît catastrofa decesului e atît de
mare că în raport cu ea orice altă
nenorocire e floare la ureche. Mai
mult, perspectiva morţii te solicită
pînă acolo că nu-ţi mai îngăduie să
te porţi ca o lichea. Nuanţa, să
recunoaştem, e pe cît de nobilă pe
atît de inaplicabilă azi, căci ar fi
minunat ca certitudinea morţii să
insufle oamenilor dorinţa de a fi
demni. Dimpotrivă, ce vedem în
jur este o schimonosire morală asupra
căreia moartea nu mai are nici o
influenţă. „Ţine-ţi dinaintea ochilor,
zi de zi, moartea şi fuga şi toate cele
ce par îngrozitoare, dar, mai presus
de toate, moartea: aşa niciodată nu
te vei gîndi la ceva nedemn şi nici
nu vei dori să faci ceva nedemn. (p.
21)“
A treia idee e că o întîmplare nu
e în sine nici bună şi nici rea, nici
veselă şi nici tristă, ci doar gîndul
nostru despre ea o face cînd bună,
cînd rea, cînd veselă, cînd tristă.
Cu alte cuvinte, omul e măsura a
toate, dacă ştie să se mulţumească
cu rolul pe care l-a primit. Cînd
însă iese din rol şi vrea mai mult,
viaţa devine o vale a plîngerii. „Cînd
vezi pe cineva în jale, plîngînd că i-a
murit copilul sau că s-a înstrăinat de
el, ori că şi-a pierdut bunurile, ia seama
să nu te laşi pradă părerii că este
nefericit de pe urma unor nenorociri
exterioare, ci păstrează-ţi la îndemînă
ideea aceasta limpede, că «ceea ce
îl întristează este nu întîmplarea,
ci gîndul legat de ea»“. (p. 16)
A patra idee este o pledoarie antisomatică,
o înverşunare împotriva
trupului cu repudierea plăcerilor
pe care simţurile ţi le oferă. „Este
semnul unei minţi nătîngi să zăbovească
asupra celor ce ţin de trup,
acum ar fi să facă gimnastică vreme
îndelungată, să se uşureze vreme
îndelungată, să se împerecheze vreme
îndelungată. Acestea însă se cuvine
să fie făcute de la sine: atenţia toată
să fie îndreptată asupra minţii.“ (p. 41)
Şi astfel trecem le cea de-a cincea
idee: apologia omului interior, a cărui
atenţie e îndreptată cu precădere
spre propria minte, fără a lua seama
la ce se întîmplă în afară. Dacă tot
sîntem la cheremul unor întîmplări
cărora nu le putem hotărî deznodămîntul,
măcar să ne sustragem lor căutîndune
refugiul în noi înşine. Curată morală
stoică, fără doar şi poate.
A şasea şi ultima idee priveşte
direct filosofia, cu îndemnul de a nui
lua în serios pe cei care te iau peste
picior atunci cînd te ocupi cu ea. E
îndemnul de a nu abdica atunci cînd
te loveşti de ironia semenilor. „Dacă
aspiri la filosofie, pregăteşte-te de
aici încolo să se rîdă de tine, să fii
luat în batjocură de mulţi.“ (p. 22)
Simplu şi adevărat.
Paradoxul lui Epictet e că, deşi
atins de resemnare stoică, are un
efect tonic asupra cititorului, redîndui
pofta de a înfrunta viaţa cu ajutorul
meditaţiei. În măsura în care cuvintele
sînt vectori de energie a minţii, vorbele
lui Epictet îţi insuflă o consolare
neaşteptată, ridicîndu-ţi moralul şi
făcîndu-te mai apt pentru mizeriile
vieţii.
