Există o tradiţie a Galeriei
Naţionale din Washington
de a propune manifestă
ri care atrag atenţia
asupra unor creatori daţi
uitării. Câteva actuale
sau recente expoziţii
reprezintă excelente exemple
în acest sens.
Născut în 1462, la zece ani după
Leonardo şi la treisprezece înainte de
Michelangelo, elev al lui Cosimo Rosseli,
Piero di Cosimo a avut parte de comenzi
prestigioase şi succese remarcabile
într-o perioadă de efervescenţă culturală
rămasă fără pereche în istoria artei.
Au urmat secole în care numele i-a
fost cu desăvârşire ignorat… Acum,
la Washington, „Piero de Cosimo.
Poezia picturii în Florenţa Renaşterii”,
incluzând 44 dintre cele 50-60 de
picturi care-i sunt atribuite, a revelat
privitorului contemporan o artă plină
de surprize.
Influenţat de Leonardo, Filippino
Lippi şi mai ales de preocuparea pentru
detalii a pictorilor flamanzi care se
insinuează în pictura florentină odată
cu aducerea de la Bruges a altarului
Portinari de Hugo van der Goes, Piero
compune lucrări de o mare varietate.
Aşa cum scria Giorgio Vasari în „Vieţile....”
sale (1568), Piero di Cosimo „îşi schimbă
stilul aproape de la o lucrare la alta”…
Pe de o parte, pictează serene tablouri
religioase pline de misterioasă poezie,
cu subiecte convenţionale, cu amănunte
inspirate fie din natură fie imaginate
şi simboluri a căror semnificaţie nu
ne este astăzi întotdeauna clară… Pe
de alta, în lucrări profane cu rol decorativ
– Vânătoarea, Reîntoarcerea de la
vânătoare – sau în altele direct inspirate
de Metamorfozele lui Ovidiu – Eliberarea
Andromedei, Descoperirea mierii,
Aventurile lui Silen – Piero a propus
imagini în care pulsează o energie
brutală care nu are echivalent în
„ordonata” lume a Renaşterii târzii,
cu nostalgiile ei arcadiene, ci poate
doar în viziunile apocaliptice ale lui
Hyeronimus Bosch. Ca şi la Bosch,
grozăviile descrise – în „Descoperirea
mierii, de exemplu – nu te oripilează
ci se constituie într-un spectacol teatral
la care eşti invitat să iei parte.
Unele dintre tablourile lui Piero di
Cosimo au aparenta lipsă de noimă
a visurilor. În „Ridicarea unui palat”,
clădirea aproape terminată are
două aripi disjuncte legate cu totul
artificial printr-o colonadă. Atenţia
ţi-e îndreptată în primul rând spre
feluritele ustensile folosite în construcţii,
redate în cele mai mici detalii. Muncitorii
sunt îmbrăcaţi într-un amestec de
veşminte antice şi contemporane.
Statui culcate pe jos par mai degrabă
cadavre decât ornamente gata a fi
ridicate pe coloane. În centru, un
cal şi un călăreţ, pictaţi destul de
stângaci, care nu au nicio legătură cu
alte elemente ale picturii, par să vrea
să iasă din tablou şi să intre în universul
privitorului.
Nu întâmplător arta sa, cu straniul
ei amestec de real şi imaginar, l-a
făcut pe André Breton să-l desemneze
pe florentin drept „un strămoş spiritual”
al suprarealismului.
Doar cineva care a văzut ambele
expoziţii la Washington se poate gândi
să compare opera lui Piero di Cosimo
cu cea a olandezului Joachim Wtewael
(1566-1638), un artist şi mai puţin
cunoscut – nici măcar concetăţenii săi
nu sunt siguri cum să-i pronunţe
numele – dar nu mai puţin talentat...
Şi totuşi elementele unei posibile
comparaţii sunt prezente în abundenţă…
Ca şi Piero, Wtewael a creat într-o
perioadă de tranziţie, rămânând fidel
unui stil „arhaic” într-o lume aflată
în schimbare. Educat în stilul
manierismului şcolii din Haarlem, de
la sfârşitul secolului al XVI-lea,
caracterizat de distorsiuni elegante,
culori excentrice şi un rafinament
excesiv, el a rămas aproape imun la
evoluţia spre naturalism din timpul
„Epocii de Aur” a picturii olandeze...
La fel ca în cazul lui Piero, moştenirea
sa include câteva portrete, picturi
didactice cu subiect religios, cu scăpărări
de imaginaţie şi mult mai „libere”
creaţii pe teme mitologice, unele –
Marte şi Venus surprinşi, Păstorul din
Apulia, Perseu salvând-o pe Andromeda
– inspirate de Metamorfozele lui Ovidiu.
Perseu salvând-o pe Andromeda,
de exemplu, recomandă atenţiei
privitorului aceeaşi alăturare de făpturi
plăsmuite de imaginaţia artistului –
monstrul cu solzi şi pene – şi vietăţi
– scoicile exotice – redate cu o maximă
grijă pentru respectarea detaliilor
„reale” ca în multe dintre creaţiile lui
Piero di Cosimo...
Cele circa 40 de picturi ce fac parte
din retrospectiva de la Washington,
subintitulată „Plăcere şi devoţiune”,
demonstrează că Wtewael a fost un
povestitor înnăscut şi, mai ales, un
magistru al compoziţiei, trăsături ale
creaţiei sale revelate în primul rând
în lucrările cu subiect mitologic pictate
pe mici panouri de cupru. Cu subiecte
prea „îndrăzneţe” pentru vremea în
care au fost create, ele au fost pentru
multă vreme ascunse în scrinurile
colecţionarilor şi au fost redescoperite
relativ recent, contribuind la scoaterea
numelui artistului din anonimat...
În Nunta lui Cupid cu Psiche (1601-
1603), Wtewael înghesuie un iureş
de figuri aflate în mişcare, fiecare
cu gesturi şi atitudini diferite, lăsând
privitorul să navigheze înainte şi înapoi
de la detalii pline de inventivitate,
vigoare artistică şi referinţe erotice la
întregul unei structuri foarte închegate…
În Vulcan surprinzându-i pe Venus şi
pe Marte, acţiunea principală – Vulcan
călcând în picioare armura lui Marte
şi pregătindu-se să arunce plasa în
care-i va prinde pe cei doi – este însoţită
de alte scene în care-l vezi pe Vulcan
la forjă, pe Apollo dând la o parte
perdelele unui pat somptuos – locul
adulterului – şi pe Diana aruncându-
ne cu o căutătură atotştiutoare.
Privitorul recompune din fragmente
pictate cu un extraordinar control al
tuşei şi culorii întreaga poveste.
Expoziţia Wtewael se înscrie într-un
lung şir de remarcabile manifestări –
Frans Mieris (2006), Jan Lievens (2008),
Hendrick Avercamp (2011), Willem
van Aelst (2012) – pe care Arthur
Wheelock, specialistul Galeriei Naţionale
în arta post-renascentistă a nordului
Europei, le-a dedicat unor pictori
consideraţi minori, activi în preajma
perioadei de aur a picturii neerlandeze.
Meritele sale în reevaluarea unei epoci
esenţiale în evoluţia artei occidentale
nu pot fi destul subliniate.
Simultan cu retrospectiva dedicată
artistului olandez, s-a desfăşurat la
Washington o manifestare dedicată
lui Gustave Caillebotte, probabil
creatorul cu numele cel mai cunoscut
dintre cei trei menţionaţi în acest
articol. Caillebotte a rămas în istorie
nu atât pentru creaţia sa cât pentru
sprijinul financiar pe care l-a acordat
organizării expoziţiilor de grup ale
impresioniştilor şi pentru colecţia
de picturi ale acestora pe care a
donat-o la moartea sa (1894) statului
francez. Acceptată parţial, după proteste
ale reacţionarilor membri ai Academiei
de Arte Frumoase şi tergiversări
îndelungate, donaţia Caillebotte, astăzi
la Muzeul Orsay, a constituit punctul
de pornire al întregii colecţii de artă
modernă a muzeelor Franţei.
Întrebarea care se pune este în ce
măsură a fost pictorul francez nu
numai un mecena ci şi un artist de
importanţă. „Gustave Caillebotte –
ochiul pictorului” reuneşte lucrări
semnificative din întreaga sa creaţie
nu numai din perioada în care a fost
asociat cu expoziţiile impresioniste.
Dincolo de scene citadine, sunt incluse
portrete burgheze şi peisaje târzii
compuse la reşedinţa de la Petit
Gennevilliers, multe dintre ultimele
pictate sub dublul semn al lui Monet
şi Van Gogh.
O bună parte a picturilor lui Caillebotte
se află şi astăzi în colecţii particulare
ceea ce face dificilă o apreciere
comprehensivă a moştenirii sale.
Lăsând în urmă circa 500 de lucrări,
artistul n-a fost categoric un vârf al
generaţiei din care a făcut parte. Cele
mai cunoscute tablouri – „Stradă
pariziană într-o zi ploioasă”, „Podul
Europei”, „Zugravii”, „Tânăr la pian”
– datează de la sfârşitul deceniului
1870 şi începutul celui următor. Sunt,
în primul rând, legate de eforturile
baronului Haussmann de transformare
a Parisului într-o metropolă modernă.
Pe de altă parte, există, în opera lui
Caillebotte, surprinzătoare geometrii
spaţiale, unghiuri şi cadraje neobişnuite,
priviri panoramice care dau naştere
la compoziţii neconvenţionale ce nu
pot fi legate decât de evoluţia noii arte
a fotografiei care a făcut pictorii să
privească „altfel” ceea ce-i înconjoară.
Redescoperiri radicale precum cea
a operei complet uitatului Johannes
Vermeer de către Thoré-Bürger acum
mai bine de 150 de ani sunt aproape
imposibile în lumea de astăzi prea
plină de informaţii. Este însă foarte
important să nu ne limităm la o continuă
explorare a amănuntelor vieţii şi operei
unor artişti de geniu şi să înţelegem
că aceştia n-au trăit şi creat izolaţi de
alţii, capabili, măcar din când în când,
să producă lucrări de excepţie la care
trebuie să ne reîntoarcem.
