Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Recviem de Daniel Cristea-Enache

Poezia Ilenei Mălăncioiu constituie o permanentă provocare pentru critici şi chiar pentru istoricii literari. Ceva profund, adînc şi obscur e dat în versuri de o dezarmantă „simplitate”, ce se dispensează de orice truc formal, înfăţişîndu- se într-un continuum foarte greu de spart.

Această dificultate e mai uşor de acceptat în cazul poemelor (volumelor întregi) respirînd un aer post-romantic şi întreţinînd o atmosferă gotică (de la Către Ieronim la Crini pentru domnişoara mireasă). Ea e însă „inacceptabilă” atunci cînd o constatăm la texte tranzitive, la poezii scrise, aparent, în formele discursive ale comunicării obişnuite. Cotidianul, prozaicul, uzualul, socialul (ca includere a celorlalţi în propria configuraţie poetică) şi, fireşte, comunitarul şi familialul impregnează poeziile din Sora mea de dincolo, volum apărut la finele deceniului opt.
Dacă Vladimir Streinu, într-o altă epocă literară, încerca „o dramă de inteligenţă” la capătul analizei unei cărţi precum Cuvinte potrivite, Ovid S. Crohmălniceanu pornea în interpretarea liricii Ilenei Mălăncioiu tocmai de la „misterul” conversiunii a ceea ce este comun, reiterativ, „public” în ceea ce este propriu, intens-personal, de unică folosinţă poetică. În Spaţiul magic al Ilenei Mălăncioiu (cuprins în volumul Al doilea suflu), Crohmălniceanu pune întrebarea-cheie: „Cum scoate Ileana Mălăncioiu din asemenea elemente, întîlnite şi la alţii, o poezie, să nu ne sfiim de a rosti cuvîntul, extraordinară? Există un mister şi asupra lui îndeosebi aş vrea să mă opresc. Nu nutresc ambiţia deşartă că am să-l lămuresc; la poeţi atît de dăruiţi ca Ileana Mălăncioiu actul e cu neputinţă”.
Neputinţa criticului e totuşi relativă, dat fiind că, în acelaşi text, el punctează materia verbală „foarte restrînsă”, pivotarea „pe o singură imagine obsesivă”, impresia pe care o dau versurile că sînt „articulate anevoie” şi forarea „necontenită, obstinată, maniacală, a aceluiaşi perimetru existenţial redus”. Sînt cîteva linii definitorii pentru un complex liric edificat nu în spirit bacovian, cum s-a spus, ci cu instrumentele poetice ale lui Bacovia, ceea ce e altceva. O singură inexactitate observ în textul, esenţial, al lui Ovid S. Crohmălniceanu; că în „culegerea” Sora mea de dincolo sîntem „chemaţi să veghem o agonie într-o ambianţă spitalicească”. Volumul nu este, propriu-zis, o culegere, ci o carte centripetă şi organică a unei experienţe fundamentale; şi nu atît agonia din spital e centrul ei, cît moartea unui om de acelaşi sînge, privegheat, îngropat şi pomenit creştineşte.
În viziunea poetică a Ilenei Mălăncioiu, moartea este o constantă şi o obsesie. Volumul de debut, Pasărea tăiată, şoca prin diferenţa marcată faţă de lirismul auroral şi solar al „şaizeciştilor” care asumau, în linia lui Nichita Stănescu, postùri adolescentine uşor de „purtat” de către nişte poeţi foarte tineri. De data aceasta, însă, moartea nu mai e o temă poetică la Ileana Mălăncioiu şi nu mai este văzută de la o distanţă culturală, cu o componentă de dezbatere filosofică. Moartea în general face loc acestei morţi: a unei femei tinere, de „treizeci şi trei de ani ne-mpliniţi”, mamă şi soră mult-iubită de cea care o plînge convulsiv. Între poezie şi moarte nu mai există acum nici o distanţă filosofantă, teoretizantă, culturalizantă. Moartea a fost aici şi a luat cu ea pe sora mea.
Ca atare, Ileana Mălăncioiu îşi va schimba în mod vădit lirica pentru a o putea aduce la nivelul acestei experienţe. Continuitatea în linia poeziei este fracturată prin ruptura, traumatizantă, în linia vieţii. Liricul se modifică din interior, cu o uimitoare capacitate de adecvare la trauma scriitorului. Aceasta nu poate fi expusă în versuri „făcute”, cizelate, construind un artificiu, respectînd un tipar formal. Ileana Mălăncioiu alege doi căi (nu una) de „atac” poetic – şi asupra lor merită să insistăm analitic. Să vedem întîi cîte un reprezentant al celor două clase:
„Sora mea dusă de ape/ nu ştia că vine apa/ s-a trezit ca-n vis c-o poartă/ cineva pe marea moartă.// Ochii ei deschişi s-o scape/ luminau în seara caldă/ vîslele proptite-n valul/ zîmbetului care scaldă/ blînd întunecata casă/ cînd durerile te lasă.// M-am lăsat în voia apei/ şi m-am dus în jos o vreme/ unde nimeni nu mai plînge/ unde nimeni nu mai geme.// Nu era nici noaptea aceea/ dar nici soare şi nici nor,/ doar tăcerea se lăsase/ peste plînsul tuturor.// Ne-am privit în ochi tăcute/ cum privim spre marea moartă/ încălzită de curentul/ apelor care ne poartă/ fără ştirea noastră-n voia/ valurilor ei înalte/ cînd corabia străină/ începuse să ne salte/ mult mai sus decît se poate/ îndura pe cînd eşti viu.// Am strigat după-ajutor./ A venit. Era tîrziu.” (Sora mea dusă de ape);
„Atunci am înţeles, tu erai singură/ în cenuşiul mat al humii/ eu însămi stam la capul tău/ ca la celălalt capăt al lumii.// Preotul cînta slujba obişnuită,/ dascălii îngînau partea lor,/ mă uitam cum cad bulgării peste tine/ şi mă miram cum nu mor.// Tata plîngea, dar trăia mai departe,/ lacrimile mamei erau secate,/ copiii tăi nu ştiau încă să plîngă,/ vîntul nu ştia peste ce bate.// Legăna crucea de lemn pe care scria/ că te-ai dus la treizeci şi trei de ani ne-mpliniţi/ cu liniştea cu care legăna/ crîngul de pomi înfloriţi.// Îmi amintesc bine, tu erai singură/ în cenuşiul mat al humii,/ eu însămi stam la capul tău/ ca la celălalt capăt al lumii.” (Atunci am înţeles.)
Ambele texte sînt excepţionale, dar fiecare în alt fel, prin alte procedee, într-un alt construct poetic. Se vede, o dată în plus, cît de elaborată este simplitatea aparentă a versurilor şi cum Ileana Mălăncioiu lucrează corpusul unui tip de discurs pentru ca, folosindu- l, să îndepărteze materialul considerat excedentar şi să-i degaje energia interioară. Prima poezie are muzicalitatea eminesciană, pe un tipar popular el însuşi lucrat de marele romantic, în sensul unui esenţial repetitiv şi incantatoriu. Versul e scurt şi plin de vocale, suita venind cu un fel de legănare (a pruncului şi a mortului, deopotrivă) peste apa care duce „unde nimeni nu mai plînge/ unde nimeni nu mai geme”... Cele două versuri din strofa finală au, în schimb, tăietură argheziană, cu un contrapunct decisiv, definitiv: „Am strigat după-ajutor./ A venit. Era tîrziu.”. Scenariul poetic al morţii, văzută ca o călătorie legănătoare „ca-n vis”, se încarcă, progresiv, de dramatismul şi tragismul experienţei directe, ne-mediate cultural, netransfigurate oniric. Valurile devin tot mai „înalte”, corabia pare tot mai „străină”, călătoria e de neîndurat: „începuse să ne salte/ mult mai sus decît se poate/ îndura pe cînd eşti viu.”. Melosul popular, prin filtru eminescian, e captat, de fapt, într-un recviem.
O situaţie poetică sensibil diferită întîlnim în al doilea text, mult mai realist în ordinea reprezentării şi mai colocvial în cea a exprimării. Oniricul alegoric şi fantastic (cu vîsle proptite-n val, marea moartă, voia apei şi corabia străină) este substituit prin evidenţa, la scara de 1/1, a ceea ce se întîmplă în realul diurn. Iată: preotul cîntă slujba „obişnuită”, dascălii îngînă „partea lor”, bulgării cad în groapă, tatăl plînge, lacrimile mamei sînt secate, vîntul bate. Crucea de lemn se leagănă puţin, dar nu mai e nici o semnificaţie de adîncit aici. Pe ea scrie realitatea: „treizeci şi trei de ani ne-mpliniţi”. Tabloul acesta îngrozitor, de mare sugestivitate vizuală (nu muzicală, ca în Sora mea dusă de ape), este şi un cadru cinematografic turnat cu o artă remarcabilă a surprinderii detaliului semnificativ, fără insistenţă vizibilă asupra lui. Panoramarea e a unui mare poet, care o cuprinde între două secvenţe (cea iniţializatoare şi cea de exit) ale edificării. Căci personajele nu mai sînt văzute de aproape, de lîngă ele, din mijlocul lor, ci de undeva de departe, de foarte departe, dinspre moarte. „Celălalt capăt al lumii”, al lumii încă vii, se îndepărtează tot mai mult; şi, paradoxal, devine mai înfricoşătoare această îndepărtare decît incursiunea în teritoriul necunoscut al morţii. Odată parcursă scena înmormîntării, începutul poeziei, recitit de lectorul uimit (şi reluat de poetă, ca un ecou, la final), se încarcă de ceva absolut cumplit: „Atunci am înţeles, tu erai singură/ în cenuşiul mat al humii/ eu însămi stam la capul tău/ ca la celălalt capăt al lumii.”


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara