Autor al unor cărţi dificil de încadrat într-o tipologie fermă, Norman Manea a reuşit să impună, prin romanele sale, timbrul unei voci singulare, ce face ca limitele dintre ficţiune şi autoficţiune, dintre documentul psihologic şi evocarea netrucată să fie dintre cele mai fragile, mai perisabile.
Trei toposuri majore configurează un univers epic de incontestabilă pregnanţă estetică şi etică: experienţa Holocaustului, suferinţele îndurate în epoca totalitarismului comunist şi, nu în ultimul rând, avatarurile exilului. Toate aceste toposuri sunt reunite în Întoarcerea huliganului, carte emblematică pentru scriitura disponibilă, mobilă, proteică a lui Norman Manea, o scriitură atât de sensibilă la traumele istoriei, la agresiunile unei lumi desfigurate etic. Fixând în pasta unui scris dens şi translucid totodată, meandrele, trădările şi dramele celor două dictaturi (dictatura antonesciană şi apoi cea comunistă), scriitorul reface, în fond, arhitectura unui destin traumatic, în care diversele plăci tectonice ale structurii narative se întrepătrund şi se completează, într-un spaţiu al rupturilor violente şi al interstiţiilor unei culpe neştiute, redate cu percepţia acută a unui martor necomplezent, de maximă intransigenţă etică. De altfel, istoria traumatică a eului e încorporată în sfera cuprinzătoare a Istoriei unui secol demonizat şi absurd. Semnificative sunt, din această perspectivă, chiar cuvintele lui Norman Manea, care, într-un dialog, încearcă să descifreze propriul demers din perspectiva unei memorii traumatizate de isteria unei Istorii declinante: „Ceea ce am încercat, cu o formulă literară personală, în această «întoarcere» nu doar în biografia mea, ci şi în cea a timpului şi locului şi mediului în care am trăit, a fost să recuperez un destin individual din masificatul simbol colectiv. Tragedia devine parte a memoriei colective doar cînd a devenit clişeu şi acţionează ca şi un clişeu. Individul este anulat nu doar prin lespedea totalitară, ci şi prin aceea, ulterioară, a memoriei colective”.
Problematica identitară este, desigur, cea care conferă individualitate estetică şi etică operei lui Norman Manea, alături de tema subversiunii, modulată în amprenta caracterologică a unor personaje emblematice (clovnul, „prostul”, marginalul etc.). Pe de altă parte, percepţia bolii, a unei corporalităţi degradate, dar şi decupajele anamnetice sau expresivitatea simbolică a dialogului etic dintre victime şi călăi sunt fixate, cu incontestabilă expresivitate narativă, într-un fragment ce redă imaginea Tatălui, evreu bolnav de Alzheimer, îngrijit de un infirmier german, fragment elocvent prin plastica redării unor gesturi emblematice şi a unor figuri exemplar reunite de metaforele suferinţei, ale rănii, ale durerii împărtăşite. Deloc întâmplător, Norman Manea însuşi recunoaşte, într-un interviu, că „raportul dintre ficţiune şi realitate e unul ambiguu, tipic literaturii şi artei. Sunt elemente biografice, dar niciodată nu este biografie. Eroul respectiv sunt şi nu sunt eu, adică îi împrumut situaţii prin care nu a trecut niciodată şi care îmi sunt cerute de fluxul scrisului. Îmi cere anumite situaţii care nu ţin de biografia mea, pe care pur şi simplu le inventez”. Expresiile ficţionalităţii, ca şi modelele pactului autobiografic rezumă un scenariu etic al unui exil care începe „de la 5 ani” „din cauza unui dictator şi a ideologiei sale, s-a desăvârşit la 50 de ani, din cauza altui dictator şi a unei ideologii aparent opuse”. Raportul dialectic dintre moarte, suferinţă şi salvare nu e lipsit de un fundament iniţiatic, alcătuit din meandrele rememorării, din experienţele revelatorii ale suferinţei sau din spasmele unei dureri mereu reînnoite. Iniţierea în spaţiul „Jormaniei” socialiste, evocată şi în cărţi dinainte (Despre Clovni, Fericirea obligatorie) expune situaţii tragi-comice, cum ar fi postura prietenului silit să devină informator al Securităţii, care însă îşi mărturiseşte această calitate chiar celui urmărit. Spaţiul şi timpul sunt, în regimul comunist, confiscate, devin bunuri colective, îşi pierd orice notă individuală („După etatizarea «spaţiului», inovaţia socialistă cea mai extraordinară: etatizarea timpului, pas decisiv spre etatizarea fiinţei înseşi, căreia timpul îi rămăsese ultima posesie”). Deloc întâmplător, în prefaţa unui volum de interviuri, Norman Manea defineşte şi caracterizează „sindromul Puterii”, ce are drept reper esenţial refuzul, incapacitatea acceptării diversităţii opiniilor („Sindromul Puterii autentifică un dialog al surzilor, incapacitatea de a asculta, cu adevărat, opinia preopinentului în toate nuanţele sale, graba de simplificare brutală. Informaţia corectă şi respectul adevărului sunt instantaneu înlocuite cu insinuările şi invectiva, când nu de-a dreptul prin aria calomniei”).
„Fericirea obligatorie” promovată de ideologia comunistă nu este altceva decât un subterfugiu al imposturii şi minciunii, o altă formă a oprimării la care era supus scriitorul, obligat să se supună constrângerilor mutilante ale cenzurii. Edificator, pentru o astfel de condiţie umilitoare e eseul Referatul cenzorului în care sunt evocate avatarurile apariţiei romanului Plicul negru. Confruntarea cu cenzura, cu mutilările şi opresiunile impuse de ideologia comunistă l-a determinat, în cele din urmă, pe scriitor să părăsească definitiv România.
Desigur, exilul problematizează şi condiţia lingvistică a celui ce părăseşte matca originară, pentru a se integra într-un alt mediu, într-un alt context, într-o altă ambianţă. E drept că experienţa românească a reprezentat, pentru Norman Manea, şi o continuă aspiraţie „spre casa pe care doar Cartea mi-o promitea”, în timp ce exilul a reprezentat o suferinţă ce însoţea evaziunea spre spaţiul libertăţii: „Exil, boală salvatoare? Un du-te-vino spre şi dinspre mine însumi ş...ţ Găsisem, iată, în cele din urmă adevăratul domiciliu. Limba promite nu doar renaşterea, ci şi legitimarea, reala cetăţenie şi reala apartenenţă”. Decizia de a abandona spaţiul natal e însoţită de opţiunea reconstruirii utopice a fiinţei exilate prin limbaj („nu-mi rămînea decît să-mi iau limba, casa, cu mine. Casa melcului”). Ce este, însă, pentru Norman Manea, huliganul? Desigur, referinţa la cartea lui Mihail Sebastian e transparentă; huliganul lui Norman Manea este un exclus, o fiinţă periferică, un ins situat într-o poziţie şi o postură marginală. Deloc întâmplător, Mircea Iorgulescu crede că Întoarcerea huliganului este „o carte zguduitoare. Prin experienţele teribile trăite şi evocate de autor - deportarea şi lagărul, apoi înceata, dar inexorabila, teroare a ruloului compresor al «socialismului real», de inspiraţie sovietică mai întâi, regenerat apoi prin racordare la naţionalism fascizant, în sfârşit exilul ca suferinţă şi eliberare –, dar şi, poate chiar în primul rând, prin expresia literară, prin unicitatea artistică a confesiunii şi reflecţiei. Martor sau scriitor? Împărăţia Documentului sau Împărăţia Eului? Mărturisitorul suferinţei (administratorul, arhivarul, istoricul) sau artistul? Depoziţia sau Compoziţia? Formula acestei literaturi este prin definiţie ambiguă, frontierele dintre domenii sunt uneori, deseori, fluide, există apoi momente care privilegiază un anumit tip de lectură în dauna celuilalt, iar opţiunile tranşante sunt pândite de capcane şi riscuri”. Naraţiunea lui Norman Manea se încheie într-o notă de aparentă nerezolvare a conflictului, de întoarcere obsesivă în punctul de plecare, în măsura în care autorul mărturiseşte: „Plecarea nu mă eliberase, întoarcerea nu mă întorsese. Îmi locuiesc stânjenit biografia”. Singurătatea esenţială ce prinde contur în cărţile lui Norman Manea are ca punct de plecare sentimentul de exclus, de damnat, de proscris ce l-a însoţit pe scriitor de-a lungul întregii sale vieţi şi cariere literare. Lecţia de demnitate conturată în această carte este, în fond, însoţită de un recurs, lipsit de orice stridenţă retorică sau edulcorare, la memorie. O memorie neconcesivă, de exemplară acuitate şi expresivitate etică.
Norman Manea e, desigur, un scriitor emblematic – şi problematic – al literaturii exilului. Exilul său este dual: pe de o parte, geografic, pe de altă parte, lăuntric. Expresie a unei fiinţe ce şi-a resimţit mereu condiţia identitară sub spectrul marginalizării şi al marginalului, scriitura lui Norman Manea este expresia unei identităţi fracturate, ce caută să îşi recupereze legitimitatea ontică prin exerciţiul cathartic al anamnezei. În acest fel, ameninţarea agresivităţii temporale şi a uitării este compensată de revelaţiile unei memorii cu un acut profil etic, soluţie iluzorie a unui destin aporetic. Ce poate fi, în acest fel, scrisul decât o tentativă de supravieţuire, o formă de exhibare a suferinţei şi de refuz al compromisului? Pe de altă parte, personalitatea literară a lui Norman Manea îşi consolidează relieful identitar mai ales din libertatea, compensatorie şi radicală, de a spune adevărul ultim, din chiar condiţia marginalizării, cu concursul unei ironii ce trădează conştiinţa relativităţii unei lumi percepută ca spectacol burlesc, ca minciună, ca proiecţie demagogică a unei ideologii alienante. Reconstituirea, prin scriitură netă, neconcesivă, a unor evenimente din „miezul celui mai rău timp din istorie“ (Întoarcerea huliganului) traduce voinţa de restaurare a unui trecut în care eul se simte mereu captiv, ultragiat, dar pentru care simte, mereu, nevoia să depună mărturie. Acest scris depoziţional e cel care completează, în fond, o existenţă fracturată, desenând conturul unei geografii deopotrivă mutilante şi utopice. Memorie, exil, marginalitate, ultraj – acestea sunt cuvintele-cheie ale romanelor lui Norman Manea, reiterate, problematizate, prin care „povestea vieţii”, sau „istoria unei boli” sunt rescrise cu concursul printr-o gramatică narativă fracturată, ce restituie nu doar trecutul fiinţei, dar mai ales modul ei de reacţie la negativitatea dizolvantă a ideologiilor. Problematică şi densă, scriitura lui Norman Manea nu e, în fond, reductibilă la stereotipiile critice care au încercat să-i capteze individualitatea. Etica scriitorului e una a problematizării, a interogaţiei, a singularităţii, dar şi a dialogului cu Celălalt. Sentimentul purificării anamnetice, spectacolul traumei temporale reînnoite sunt elemente structurante ale destinului literar al lui Norman Manea, destin marcat din plin de deruta unui timp anomic. Faptul că scriitorul îşi mărturiseşte afinităţi literare cu Kafka şi Joyce nu face decât să accentueze paradoxul pe care opera lui Norman Manea ni-l semnalează: experienţa exilului determină, în cele din urmă, un retur simbolic spre matricea originară, în „casa melcului”, prin intermediul ficţiunii, o ficţiune, ce-i drept, saturată de efluviile documentalului, de resorturile depoziţiei, ale unei anamneze a traumei, ca şi de rigorile unei interogaţii decisive.