Obținerea unui Premiu Internațional de Poezie la începutul acestui an (Festivalul „Cemal Sureya”, Istanbul, ianuarie 2017) stimulează interesul (recapitulativ) pentru întreaga operă poetică a Simonei-Grazia Dima, cu atât mai mult cu cât în urmă cu puțini ani a publicat o masivă antologie de autor, Călătorie în petalele trandafirului (TipoMoldova, Iași, 2013) în care se cuprind toate volumele sale de până la acea dată, începând cu debutul editorial din 1985, Ecuație liniștită, și terminând cu Interiorul lucrurilor (2011).
Tratată de mulți comentatori ca făcând parte din generația optzecistă, poeta, în ciuda faptului că și-a tipărit prima carte în acel deceniu, nu are nimic comun cu programul acesteia (atâta cât este el asumat de congeneri), afirmându-și individualitatea, în felul său, singulară în peisajul literar actual. Lirica sa este una profund intelectualizată, nu spun livrescă, rod al unor vaste lecturi din varii orizonturi culturale (spirituale) ce se decantează alchimic, cu discret cenzurată măsură, în versuri de o simplitate aparent comună, ce înlănțuie de fapt o metaforică aparte capabilă a ilustra un univers parabolic, fabulos, în care poeta își trăiește emoțiile interioare (interiorizate), provocate de o altfel de înțelegere a dinamicii diurnului, a dialecticii existențiale („sub avalanșa unei vorbiri lăuntrice, enorme”). Pentru ea, lucrurile, vietățile, oamenii, natura în general, ce-o înconjoară și în ambianța cărora își află locul, nu sunt altceva decât imagini dintr-un univers parabolic stilizat, pe care îl simte ca reflectând, oarecum fantastic, esența misteriosului transcendental, identificat în propriai percepție. În acest sens își și mărturisește profesiunea de credință, a demersului creator:„Când pătrund la mine-n odaie,/ găsesc toate lucrurile-n proiect –/ piesaj fabulos și fantastic –/ pânze fâlfâind ca velele/ și tablouri ce se pictează încă,/ de la sine, un ocean în creștere,/ mai are un pic și se va înălța-ntre nori,/ împreună cu pământul întreg” (Casa unui poet). E o poezie discursivă, urmând un ceremonial dintr-o amplă mitologie pe care poeta și-o alcătuiește cu anume rigoare, apelând la elemente primare, în viziunea sa – ființele mici („Le sclipesc ochișorii, două cuvinte/ ivite profetic în lumină”), pământul, păsările, copiii („copii sidefii, aninați de gâtul mamelor”), anotimpurile („Toamna și iarna se deschide-o floare albă”) ș.a., personaje ciudate din peisaje exotice, istorii străvechi resuscitate într-o altă desfășurare (universul etrusc, roman, grec), o lume plină de mister, în care viața și moartea se conjugă oarecum programatic.
Simona-Grazia Dima își constuiește demersul poetic după ample programe imaginare, cu descripții meticuloase, în culori șocante, ale peisajelor de dimensiuni enorme, amintind tehnica foviștilor ce pictau nu lumi văzute, ci lumi virtuale, extrem de vii și tocmai de aceea autentice. Peisajele poetice în care autoarea se include osmotic, au ceva din simplitatea și măreția viziunilor apocaliptice, alcătuite după o logică proprie, grotescă în fond, însă deloc înfricoșătoare, ba dimpotrivă: „De zgomotul merelor care cad/ nu se mai doarme./ Amintirea-i livada unei mări bogate,/ senine. Suspendată cu susul în jos, explodează/ de fructe. [...] Peștii aceștia gândesc mereu/ la corăbiile aflate în trecere deasupra/ ca la niște incertitudini de grâu/ și mirodenii, mateloții nu știu/ de ce oftează și strâng când și când/ de parâme, cu ochii la insulele din apropiere,/ unde cuvintele cu crabi pe gene/ se-ngrașă liniștit” (Amintirea – o mare inversă). E aici o tehnică a cultivării cuvântului poetic ce amintește de aceea a bijutierilor care știu să așeze într-un coronament potrivit, piatra prețioasă care să ilumineze lucrarea.
Simona-Grazia Dima cultivă, într-o elegantă formulă discursivă, un lirism rațional, construindu-și cu migală și bună știință a ansamblului, ample cicluri tematice, cu rememorări și melancolii deduse din călătorii continue, în care coordonatele geografice nu sunt decât pretexte pentru reflexii asupra condiției existențiale a creatorului de istorii și de factologii esențiale („S-au întâlnit undeva cuvântul și viața mea”). O astfel de călătorie este și cea pe care o întreprinde în florarul trandafirului, devenit un adevărat simbol al propriei ființări:„Într-un trandafir am tânjit dintotdeauna să-mi afund fața, dimineața și la apus (…) Și-apoi tot dintr-o roză să ies, în zbor” (Dulceață de trandafiri).
Scriindu-și poezia ca dintr-o studiată espectatică asupra detaliilor lumii, Simona-Grazia Dima vorbește obsesiv despre nevoia de puritate și sinceritate, despre candoare și afectivitate în toate împrejuările ce dau sens profund vieții „pe pajiști de stâncă, pe valuri, pe-abisuri”.