Nepotul de frate al lui Marin Preda, Sorin Preda, prozator el însuşi şi jurnalist, a avut fericita idee de a întocmi o carte de mărturii dedicate marelui scriitor. A convocat lume din categorii diverse, nu la întâmplare, ci să fi avut legături de un fel sau de altul cu viaţa lui Marin Preda, cu locul naşterii şi al copilăriei acestuia (Siliştea), cu şcolile prin care a trecut, cu instituţiile în care a lucrat (edituri, reviste), cu spaţiile în care a scris, într-o perioadă sau alta (Pelişor, Cumpătu, Mogoşoaia).
Sorin Preda şi-a intitulat cartea Moromeţii-ultimul capitol, publicând- o în 2010 la Editura Academiei. Urmează a II-a ediţie „revizuită şi adăugită“, apărută la editura clujeană Eikon în 2013. Pe aceasta o am în faţă şi voi face pe marginea ei câteva însemnări.
Am spus carte de mărturii, folosind un termen de cuprindere cât mai largă (amintiri, interviuri, convorbiri întrerupte, refăcute, transcrieri neavertizate ale unor schimburi de vorbe de la Siliştea etc.). Rezultă o evocare din perspective variate a omului Preda şi, totodată, a prozatorului, ca şi a relaţiilor de tot felul cu cei din jurul său. Sunt evocări ale omului şi scriitorului surprins în tot felul de ipostaze, trecând prin diferite medii şi epoci, după cum i se acordă atenţie şi operei literare care pe unii îi satisface la culme, iar pe alţii mai puţin. Din rândul acestora din urmă se recrutează mai ales siliştenii care fie că nu se recunosc în cărţile lui Preda, cum au sperat, sau se recunosc în postúri neconvenabile. Sau li se pare că sunt victime ale unor confuzii, sunt ei, dar altfel decât se ştiu sau altfel decât le-ar fi plăcut să se ştie că sunt.
Cartea lui Sorin Preda este o reconstituire vastă a lumii lui Marin Preda, astfel cum ea transpare din convorbirile purtate cu persoanele pe care le-a convocat să o descrie după ce au luat act de felul în care Preda o înfăţişase în cărţile lui. Vorbesc în calitate de cititori ai lui Marin Preda, însă nu sunt doar atât. Sunt ei înşişi personaje ale lumii reale a lui Preda, legaţi de el prin raporturi familiale sau de alt ordin (dintre cele mai apropiate, în orice caz) : Sae, fratele mai mic, Ilinca, sora lui Marin şi a lui Sae, Gigi Baltac, fiul Ilincăi , Minică Roşu, „cel mai bun prieten din copilărie“, Aurora Cornu, fosta soţie, cu atât de mare rol în ivirea pe lume a Moromeţilor, Elena, ultima soţie, prietenii din lumea literară : Radu Cosaşu, Radu F. Alexandru, Sânziana Pop, Petre Anghel şi alţii, şi alţii. Toţi aceştia vorbesc despre Preda şi despre lumea lui, unii venind cu confesiuni patetice (Radu Cosaşu: „Marin Preda e norocul vieţii mele“), alţii reflectând la interacţiunea dintre operă şi creatorul ei, la sensurile vieţii şi ale morţii în ce scria Marin Preda, ca în acel extraordinar interviu acordat de Marinică Preda, celălalt nepot al lui Marin Preda despre care aflu cu mare părere de rău că a murit nu de mult. Un fragment : „Un scriitor ca el avea spaime de ordin cultural. Când era pe cale să încheie un roman, îl apuca obsesia morţii, simţindu-se vulnerabil, gol, secătuit. La Capşa am avut cu el o discuţie profundă după apariţia Celui mai iubit... – o discuţie pe care aş fi vrut să o continui, dar nu a fost să fie... Pentru el moartea putea fi orice – o naştere, de pildă, sau reacţia aia de leşin pe care o descrie atunci când a avut prima experienţă erotică... şi l-a luat leşinul. A simţit că moare atunci. Mi-a spus el...“
Aproape toţi „martorii“ vorbesc despre taciturnitatea şi timiditatea lui Preda,despre stinghereala şi inapetenţa sa pentru ieşirile în public, mereu evitate : „era mai timid şi mai retras. Nu se băga la şcoală cu copiii“ (Cutieru Ilie, croitorul satului); „era totdeauna absent şi, de cele mai multe ori, pleca pe neaşteptate tocmai când vorbeai cu el...“ (Stela Enache, prima iubire) ; „era tăcut şi meditativ“ (Sânziana Pop) ; „tăcerile lui prelungi“ (Georgeta Dimisianu, fost redactor la Cartea Românească); „tăcerile lui“, „singurul om a cărui tăcere nu deranja“ (Nicolae, fiul cel mare) „un om ruşinos, timid, politicos“ (Eugen Simion); „Marin Preda vorbea foarte puţin“, (Petre Anghel). Revelator în sensul acesta este şi portretul în paralelă cu al lui Nichita Stănescu, făcut de Eugen Simion, bunul prieten al amândurora : „Ca să fie în formă Nichita Stănescu avea nevoie de public, numai atunci verva lui se declanşa; pe Preda publicul îl inhiba, prefera să tacă sau, de era nevoie să spună ceva, spunea repede şi fără strălucire. Nu era, vreau să spun, un om al spectacolului ; nu era deloc orator; retorica sa era săracă şi nesigură; ideile lui aveau nevoie de un cadru de intimitate.Spiritul lui Preda se revelează, integral ,în opera lui.“ În două puncte mai ales mă despart de ceea ce se susţine în carte în legătură cu Marin Preda : în presupunerea că a fost ucis de Securitate şi în aceea că s-ar fi dus la Ceauşescu, după lansarea Tezelor sinistre din Iulie, cu ameninţarea că el se sinucide dacă se reînfiinţează realismul socialist. Securitatea avea alte preocupări, cu mult mai presante, decât aceea de a-l lichida pe Marin Preda (la ce i-ar fi folosit?), iar celălalt gest, prea teatral, Marin Preda nu cred că l-ar fi putut face. Nu-i sta în fire.