Constantin Cubleşan,
Nuvelistul Rebreanu, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2012, 324 pag

Incitat de „prejudecata, perpetuată de la un critic şi istoric literar la altul, de la o generaţie la alta de cercetători, că proza scurtă pe care a scris-o Liviu Rebreanu a fost doar un exerciţiu pentru marile sale întreprinderi romaneşti” (Călinescu dădea tonul în Istoria sa: „Nuvelele sunt de fapt nişte simple aspecte. S-ar zice că un pictor de mari compoziţii s-a exersat desenând detalii, braţe, pumni strânşi, picioare, în vederea unei imense pânze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare”), Constantin Cubleşan se angajează într-un proiect pe tiparul, deja adjudecat ca marcă, al celor mai cunoscute întreprinderi ale sale. Prozator, dramaturg, poet, critic şi istoric literar, C.C. este, cu precădere, cel-care-a-citit, ani în şir, pentru ceilalţi, cu răbdare şi un soi de răspundere liber şi discret asumată, tot ce s-a scris despre Eminescu, Creangă, Caragiale. Volumele sale „…în conştiinţa critică” (sau cu variaţiuni pe aceeaşi idee) sunt nu atât culegeri de critică a criticii, cât, mai ales, minuţioase şi utile bibliografii analitice. A coordonat, din acelaşi impuls oarecum pedagogic, cu aplecarea spre bună rânduială a unui ardelean care se respectă, Dicţionare ale personajelor lui Caragiale, Blaga, Mihail Sebastian. A dedicat volume întregi unor secţiuni anume din opera unor scriitori de raftul întâi (vezi Lucian Blaga – dramaturgul sau Romancierul Rebreanu), în aceeaşi dorinţă de a inventaria şi organiza o moştenire culturală.
Liviu Rebreanu se iveşte ca nuvelist într-o literatură cu vârfuri incontestabile în specia cu pricina. Le inventariază el însuşi, elogios, în Centenarul nuvelei româneşti, articol reprodus în Amalgam (1943): ,,Geniul poporului nostru, ţărănismul nostru organic ne predestinează să cultivăm povestirea ca forma cea mai adecvată sufletului românesc”. Încă în 1928, remarca: ,,…în zece pagini poate să trăiască o lume întreagă, vie, dinamică, puternică“, semn că nu despre simple încălziri ale condeiului şi viziunii e vorba în nuvelele sale, ci despre compoziţii de sine stătătoare, fie ele şi convocabile în viitoare arhitecturi romaneşti.
C.C. ia rând pe rând toate nuvelele, începând cu cele ale începuturilor, scrise în limba maghiară, şi le evaluează tacticos cantitatea de autonomie şi măsura în care merită a fi considerate mai mult decât crochiuri pregătitoare. Introducerea („Căutarea de sine”) completează meticulos o fişă de istorie literară, cu detalii biografice, inventar de lecturi, jurnal de creaţie, un portret al debutantului şi o secţiune în starea prozei româneşti, dar şi universale premergătoare şi contemporane lui Rebreanu. Toată proza scurtă a acestuia e apoi împărţită pe capitole: Dramele universului rural, Cei de la marginea societăţii, Iluzii, decepţii, blazări, Marile provocări ale războaielor, Oamenii umili ai oraşelor, Parabole şi fantezii; diverse. Comentariul fiecărei nuvele oferă mai întâi date de identificare editorială, cu loc şi dată de apariţie, dar şi cu precizări legate de laboratorul de creaţie, rezumă subiectul foarte aproape de text, urmăreşte teme, obsesii, motive, procedee de compoziţie, fără a intra, însă, în prea multe detalii asupra stilului. C.C. utilizează masiv bibliografia tradiţională, cu înregistrarea şi a contribuţiilor mai noi, totul în aceeaşi manieră descriptivă şi analitică, dezacordurile fiind rare şi delicat formulate. Insistă, de pildă, în analizele sale asupra „temei transilvane”, cu observaţia, corectă, de altminteri, şi tot atât de veche şi actuală, că „criticii din generaţia mai tânără nu se interesează de motivaţiile mai adânci ale temelor ardeleneşti”.
„Darul masiv de a crea viaţă”, pe care i-l admira un Mihail Sebastian, face din Liviu Rebreanu cel mai solid prozator al perioadei interbelice. Analizele lui C.C. enunţă pe cont propriu sau reiau, la fiecare pas, din bibliografia consultată (bogată, dar nu exhaustivă) argumente ale realismului său viguros, ale interesului pentru locul social care decide asupra destinului personajelor – naturi umane primitive, cu experienţe interioare reverberând în fiziologic, nu în psihologic –, situarea socială dovedindu-se de o „eternitate” mai apăsătoare decât cea a naturii. Rebreanu nu e un peisagist, ci mai degrabă un portretist în pastă expresionistă, atent, cu o obiectivitate subiectivă, la „pulsaţia vieţii”.
După parcurgerea nuvelelor in integrum, încheierea lui C.C. este una de cercetător echilibrat: „Pentru a putea avea dimensiunea reală a oricărui scriitor e absolută nevoie a-i cunoaşte, cerceta şi aprofunda întreaga-i creaţie, de la operele de vârf până la cele rămase abia în proiect, până la ceea ce se numeşte, cu un termen introdus de Perpessicius, molozul acesteia”. Schiţele, nuvelele şi povestirile, oricât de inegale, sunt „purtătoare ale unor însemne specifice artei sale”, „ilustrative pentru modul său de a scrie, în general.” Şi „în proza scurtă se vede, aproape peste tot, exerciţiul, laboratorul de creaţie. Dar asta dacă judecăm doar din perspectiva marilor împliniri romaneşti. Altfel... […] nuvelistica lui Liviu Rebreanu nu este cu nimic mai prejos – ba, în anumite privinţe, este chiar superioară celei a confraţilor săi din epocă, şi în contextul evoluţiei speciei la noi ea marchează chiar priorităţi.”