Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Recital George Pruteanu de Alex. Ştefănescu


Austeritate şi dorinţă de spectacol


Este greu să citeşti o carte de George Pruteanu fără să-ţi vină în minte înfăţişarea autorului. Fruntea înaltă, prelungită de un început de calviţie, faţa îngustă şi uscăţivă, ochelarii asimilaţi parcă definitiv de fizionomie evocă o viaţă petrecută printre cărţi. În acelaşi timp, însă, mobilitatea figurii te face să te gândeşti la o vocaţie actoricească (demonstrată deja, de altfel, de emisiunea TV "Doar o vorbă să-ţi mai spun", originală combinaţie de pedagogie şi clovnerie, inventată de George Pruteanu din dorinţa de a-i reînvăţa pe români limba română).
Austeritatea omului studios şi dorinţa de spectacol a omului de lume coexistă în personalitatea lui George Pruteanu. Şi se regăsesc, tot asociate, şi în cărţile lui, care se remarcă deopotrivă prin valoare documentară şi spirit ludic, prin rigoare şi ingeniozitate.
George Pruteanu a făcut carieră politică folosindu-se de formidabila sa elocvenţă (într-o ţară în care, după abandonarea oficială a limbii de lemn, aproape nimeni nu mai ştie să vorbească). După ce a devenit popular prin intermediul televiziunii, şi-a convertit popularitatea în capital electoral, ajungând senator al PNŢCD. Având milioane de admiratori, a fost totuşi mereu singur. Nu s-a integrat într-un clan politic, nu şi-a cumpărat vilă într-un cartier rezervat protipendadei, nu a intrat în combinaţii financiare cu alte persoane sus-puse. Susţinut moral, cu discreţie, doar de devotata sa soţie, Nina Pruteanu, s-a lansat în acţiuni politice periculoase, cum ar fi ridiculizarea la scenă deschisă a PDSR sau zădărnicirea iniţiativei UDMR de a elimina limba română din unele judeţe ale ţării. Prin atitudinea lui, avea toate şansele să fie recunoscut cândva ca un important om politic. Avea...
În momentul în care PNŢCD, din laşitate, l-a exclus dintre membrii săi, George Pruteanu n-a făcut faţă situaţiei. În loc să apere în continuare cu fervoare doctrina creştin-democrată, dovedind că este mai ţărănist decât ţărăniştii, sau măcar să se refugieze într-o tăcere orgolioasă, s-a mutat la PDSR. La PDSR! Chiar şi într-o lume politică frivolă ca a noastră, în care politicienii se transferă de la un partid la altul în mod curent, gestul a produs stupefacţie, fiind considerat fie o trădare, fie un fel de număr de circ, cu totul compromiţător. Practic, George Pruteanu s-a dat peste cap şi a devenit altul, mai exact opusul celui dinainte. În momentul de faţă, din punctul de vedere al unui om de bună-credinţă, el nu mai are identitate politică, este ceva, dar şi altceva, este orice sau nimic.
În schimb, a rămas acelaşi autor mereu plin de vervă. Dacă uiţi cum a trecut peste noapte de la dreapta la stânga, dezicându-se de cei cărora li se devotase şi găsindu-le merite celor pe care îi persiflase la scenă deschisă, textele scrise de el te provoacă şi te cuceresc, ca pe vremuri.


Nimic plictisitor


La sfârşitul anului trecut, George Pruteanu a publicat două cărţi: Partidul şi partida şi Cronica unei mari dezamăgiri. Împreună, ele constituie un recital publicistic, atrăgător prin ritmul alert, prin imprevizibilitate (o imprevizibilitate calculată) şi prin umor. Şi încă prin ceva: printr-o extravaganţă de bun-gust. Patosul afişat de protagonistul recitalului este însă mai puţin convingător. Se simte că George Pruteanu face adeseori furtună într-un pahar de apă, numai pentru a atrage atenţia asupra lui.
Volumul Partidul şi partida cuprinde articole şi declaraţii politice din perioada 1996-2000. Prin numeroase adnotări redactate în binecunoscutul său stil pedant-ludic, autorul îl pune la curent pe cititor cu circumstanţele în care a avut loc fiecare intervenţie, cu reacţiile provocate etc. Nu lipseşte o undă de megalomanie, sesizabilă în excesul de exactitate: George Pruteanu pare convins că toate manifestările sale ca senator şi ca ziarist şi toate replicile pe care le-a primit sunt de o importanţă istorică. Nu sunt. Totuşi, din punct de vedere publicistic, această minuţie a reconstituirii este de efect. Ni se propune un fel de ciné vérité , edificator în ceea ce priveşte moravurile epocii.
Compunând texte - indiferent de ce natură: discursuri, eseuri, pamflete, însemnări etc. -, George Pruteanu nu se repetă niciodată. Născoceşte mereu altă formulă şi îl asediază de fiecare dată pe cititor dintr-o direcţie neaşteptată. Recurge fără prejudecăţi, cu o ameţitoare mobilitate intelectuală, la ironie, la citate docte, la demonstraţii prin reducere la absurd, la mărturisiri făcute cu mâna pe inimă, la fraze declamative, la parodierea unor stiluri. Când simte că e cazul compune şi versuri, cum sunt cele din discursul rostit în Parlament în legătură cu moartea lui Marin Sorescu (parafrază a celebrului poem sorescian consacrat lui Eminescu):
"Marin Sorescu n-a existat./ A existat doar o Oltenie oaţă,/ în care oamenii spuneau una/ ca să se-nţeleagă două, sau nouă, sau nouăzeci şi nouă./ A existat o mustaţă cât de la est la vest,/ în jurul căreia s-a încropit o mână de om,/ crăcănat de ziceai c-a stat o veşnicie călare pe globul pământesc. /.../ Şi fiindcă toate acestea trebuia să poarte un nume/ li s-a zis Marin Sorescu."
Aproape din nici un text nu lipseşte, bineînţeles, umorul. Un umor care este mai curând satiră decât umor, întrucât autorul îl foloseşte, ca pe o armă, în veşnicele lui dispute.
O antologică desfăşurare de umor găsim, de pildă, în pamfletul Tipuri de parlamentari rupte din viaţă:
"TIPUL JĂMANFIŞIST. Nume de cod: Geambo. E jmecher. Are privire de ciumeg şi mers de şmenar. Traversează sălile ţanţoş şi agale, ca un fante cu tangaj. [...]
TIPUL VULGAR. Să-i spunem, convenţional, Răcnelea. E mult şi colţos. Masiv şi butucănos. Dacă punem la socoteală şi coatele, ocupă trei scaune cu-n singur mandat. [...] Ca să arate oratorului, sălii şi, eventual, judeţului că el e de altă părere, Răcnelea hăuleşte. Scoate un fel de onomatopei straşnice şi pământoase, cam aşa: - Uăh! Iha! Niiio! Ee-hă!
TIPUL TEMBEL. Să-i spunem Fonfo. [...] Confundă ţările cu capitalele şi instituţiile internaţionale cu mărcile de bere. Nu cunoaşte bine decât o singură limbă: pe cea de la pantofi. În română se descurcă bine când tace, ceea ce-i reuşeşte uneori cu succes. Lipicios ca hârtia de muşte, e prezent la orice sindrofie, şi e foarte mândru când se-mpiedică lumea de el." etc.
George Pruteanu n-a scris niciodată ceva plictisitor. Putem să fim siguri că şi cererile lui către CONEL sau RADET se citesc cu plăcere.


Riscul pierderii seninătăţii


În Cronica unei mari dezamăgiri figurează, în afară de texte semnate de George Pruteanu, numeroase intervenţii şi comentarii ale altor politicieni şi ziarişti, reproduse din presa anilor 1997-1998. Cartea este, de fapt, un dosar de presă, referitor la campania dusă de George Pruteanu, ca preşedinte al Comisiei pentru învăţământ şi cercetare ştiinţifică a Senatului, împotriva încercărilor UDMR de a introduce limba maghiară, ca limbă de predare, în şcoli de pe teritoriul României. Disputa a luat, după cum ne amintim, proporţiile unui război mediatic şi s-a soldat cu excluderea incomodului senator din PNŢCD şi cu îndepărtarea lui din funcţia de preşedinte al respectivei comisii. Titlul cărţii, Cronica unei mari dezamăgiri, se referă tocmai la acest trist deznodământ.
Laboriosul montaj de texte îl aduce în prim-plan pe George Pruteanu ca polemist. El duelează simultan cu mai mulţi adversari, având o remarcabilă atenţie distributivă (în genul lui Adrian Păunescu) şi dovedindu-se rapid în reacţii. În plus, ştie să folosească prompt orice intervenţie în favoarea sa, citând-o în mod repetat şi creând impresia că o întreagă armată de susţinători îl urmează. Până la urmă, chiar aşa se şi întâmplă. Impresia de participare numeroasă atrage prin ea însăşi noi participanţi. George Pruteanu se pricepe să înteţească agitaţia, în mijlocul căreia se simte foarte bine.
Din carte mai reiese că autorul are un demon al contrazicerii, demon care, în cazul lui, reprezintă o achiziţie de dată recentă. Până nu demult, el era un pedagog - mai exact spus: un scriitor cu geniul pedagogiei - care explica prietenos şi cu umor contemporanilor cum să folosească limba română (şi uneori, implicit, cum să-şi trăiască viaţa). În ultima vreme, însă, el tinde să se transforme într-un avocat insistent şi agasant, obsedat să răspundă tuturor adversarilor şi tuturor argumentelor lor.
Ar fi păcat ca George Pruteanu să-şi piardă seninătatea de intelectual umanist care făcea - şi încă face în mare măsură - farmecul scrisului său.

P.S. În volumul Cronica unei dezamăgiri este reprodus şi un articol al meu în care apare o nefericită greşeală de tipar: "Dacă nu suntem în stare să extindem românofobia în lume, măcar să nu permitem ca harta limbii române să ajungă mai mică decât harta României!" Eu scrisesem "românofonia", nu "românofobia". De altfel, în România liberă din 3 septembrie 1997, de unde a fost preluat textul, era scris corect, "românofonia". George Pruteanu, Partidul şi partida (Atitudini politice), Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 2000. 170 pag.

George Pruteanu, Cronica unei mari dezamăgiri (Politică între "DA" şi "NEM"), o istorie mediatică, Iaşi, Institutul European, 2000. 332 pag., 65 000 lei.