Am mai spus-o. Nu mă aşteptam să constat dezinteresul progresiv faţă de trecut pe care-l manifestă unii tineri literaţi actuali.
Mi-a fost jenă un timp să abordez subiectul, evitînd ca acesta să cadă în locul comun al neînţelegerii dintre generaţii, fenomen recurent, oarecum biologic, dar m-au confirmat cîţiva confraţi în a căror cumpănită judecată am încredere. Mă străduiesc să fiu obiectiv. Nu insist prin urmare pe amintirile personale, pe interesul pasional pe care-l avea tînărul purtînd numele meu faţă de înaintaşii întru scris pe care-i căutam nu doar în texte ci, de cîte ori era cu putinţă, şi aievea, pentru a mă întreba cum de s-a produs o schimbare atît de bulversantă a conştiinţei celor ce ne succed. Să fie vorba de un reflex al epocii tulburate, dînd semne de epuizare a unui ciclu istoric? De o sforţare compensatoare a „originalităţii” cu orice preţ, acompaniind extravaganţele ce se ţin lanţ în mass media? De o depersonalizare, de o reducţie a fiinţei lăuntrice în favoarea unor prestaţii uscate, maşinale? De o depreciere a valorilor „înalte”, ducînd la un egotism cinic? Greu să mă opresc la una singură din asemenea cauze, la urma urmei verosimile, ori la altele ce s-ar mai putea dibui. Prefer a socoti că e o criză de creştere pe care, ce e drept, noi am străbătut-o cu totul altfel, dar care s-ar putea încheia într-un chip culturaliceşte rezonabil. Pînă una-alta mă bucur de cîte ori am prilejul de a mă întîlni cu cîte un autor mai tînăr decît subsemnatul, receptiv faţă de trecut. Mă opresc acum la Cassian Maria Spiridon, care, în duhul prestigios al tradiţiei Convorbirilor literare, închină multe pagini personalităţilor de seamă ale literelor româneşti. Şi nu e vorba de texte convenţionale, de panegirice expediate, ci de rodul unor lecturi atente, cu creionul în mînă. Conspectele d-sale adesea minuţioase ni se par foarte utile nu în ultimul rînd junilor cititori, orientîndu-i, stimulîndu-i să meargă mai departe pe căile astfel deschise. Lectura lui Cassian Maria Spiridon e una participativă, simpatetică. Cu discreţie, d-sa îşi exprimă adeziunea la multe din opiniile autorilor abordaţi, sugerînd statutul lor de îndreptar intelectual şi moral. Reţine bunăoară un aspect capital al convertirii la ortodoxie şi, implicit, la românitate a lui N. Steinhardt: „Adevărul răstignirii lui Iisus e unul din argumentele esenţiale ce l-au îndemnat să treacă la creştinism, (…) nu doar pilde şi aforisme ne oferă Mîntuitorul, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde”. Nu mai puţin admirativ se arată faţă de Virgil Ierunca, cel nu o dată hărţuit, minimalizat în posteritate, poate tocmai pentru condiţia intens exemplară a figurii sale: „A fost şi rămîne un reper al demnităţii etice şi estetice”, un „mare scriitor – cum îl numeşte Mircea Eliade”. De remarcat şi faptul că eseistul nostru nu preia tale quale aserţiunile importanţilor literatori de care se ocupă, selectîndu-le, implicîndu- se uneori polemic în judecarea lor. Astfel, în impactul dintre Al. Paleologu şi C. Noica, din testul eliminator al căruia, în favoarea ideii de filosofie, transcendentul, intelectul şi sufletul sunt radiate, ia partea celui dintîi: „Deşi pentru filosoful de la Păltiniş nu există nici o altă valoare în afara culturii, din realitatea existentă a culturii, remarcă Alexandru Paleologu, nu recunoaşte aproape nimic, nu muzica, nu arta, nu literatura, nu poezia, numai filosofia şi aceasta parţial, numai Platon şi Hegel”. Aria livrescă a lui Cassian Maria Spiridon se completează şi cu nume scriitoriceşti mai recente, dovadă a împrejurării că deschiderea d-sale pentru trecut nu se cantonează într- o etapă a „maeştrilor” mai îndepă rtaţi în timp, apţi de idealizare. Cîţiva tineri poeţi de odinioară (vai, cît de scandalos de repede trece timpul!), în preajma cărora neîndoielnic s-a aflat, au parte de o preţuire nedrămuită, cu atît mai convingătoare cu cît vine din partea unui condei liric. E cinstită „tripleta moldavă de aur”, alcătuită din Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu (ce-o fi totuşi cu Emil Brumaru?). Şi apropiind obiectivul, iată cuvintele entuziaste închinate unuia dintre ei: „Cu plecarea definitivă a orficului Cezar Ivănescu, moare ultimul mare poet român pe care l-a dat Moldova la sfîrşitul celui de-al doilea mileniu”. Nu poţi fi critic valid dacă nu eşti capabil de admiraţ ie.

Cassian Maria Spiridon: Farmecul discret al dreptei cumpăniri, Ed. Eikon, 2010, 364 pag.