Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Eugen Şerbănescu,
După-amiază cu o nimfomană pe vârful Muntelui Parâng
Iaşi, Editura Polirom, 2011, 303 p.

Amatorul de cosmopolitisme, de scenarii gen Sex and the City sau de senzaţii tari din categoria simbiozei pat-succes are de ce se simţi ca pe un playground cu romanul lui Eugen Şerbănescu, om cu experienţă intercontinentală, atât de ordin diplomatic, lunecos, cât şi ludic-experimentală, vizibilă în mizanscena ingenioasă, de confesiune a unei femei dezinhibate prinse, în ciuda siguranţei ei de sine, în plasa scriitoricească, de unde nu mai ai scăpare. Până la spectaculosul final, cartea poate părea bizară, pentru că două motto-uri, aparent la antipozi, generează două discursuri care, deşi diferite ca timbru şi lexic, se completează şi converg spre un portret identitar. Primul motto e cules din Jonathan Scheele: „România este ţara pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin”. Aici e un prilej de analiză retrospectivă şi contemporană, plasată în subsolul paginii, care găzduieşte, „la etaj”, povestea Petriciei, nesăţioasa din titlu, care găseşte că Parângul e cel mai luminat loc de pe Pământ, chiar peste Times Square din Manhattan. Semnat Sharon Stone, cel de-al doilea motto schimbă registrul spunerii, justificând şi alimentând genericul: „Dacă ai un vagin şi un punct de vedere, asta este o combinaţie mortală”. Protagonista relatărilor suprapuse, care pretinde că a-şi livra viaţa în faţa unui ficţionar nu-i inspiră încredere, drept care va da amantlâcul pe prietenie, crede că Rene Russo seamănă cu ea, şi nu invers, acceptând caracterizarea bărbatului ei (de ocazie, ca toţi ceilalţi) scriitor, care o vede şi angelică, şi demonică, posesoare a unui „magnetism latent”. Ea nu se satură de sex, devine, la o adică, lesbiană, dar, suspectând fadele cuvinte, admite că mai puternic, în ochii minţii ei, e un pictor precum Bosch, pe care nu încetează să-l caute, pentru înfricoşare şi excitare, prin muzeele din Viena, Madrid, Frankfurt, Rotterdam sau Washington.
Perspectiva narativă se dovedeşte insolită: în afară de intersectarea confesiunii erotomane („Singurul loc unde nu am făcut-o este într-un dric”) cu dureroasa trecere de la dictatură spre climatul postdecembrist (văzută ca un comunism după comunism), avem o pledoarie directă în favoarea imortalităţii a ceea e captat în scris şi expandat, prin tipar, tuturor sufletelor. După ce „nimfomana”, refractară, oricum, titulaturii, declară că „bărbaţii sunt proşti”, pentru că, o viaţă, i-a jucat şi şantajat, se trezeşte prizoniera unei arme (probabil singura) ce bate pulsiunea sexuală. E prinsă între copertele unei cărţi, loc de unde nu mai are cum să fie ajutată, nici chiar prin farmecele evidente de Afrodită.

Gabriel Coşoveanu


Ioan Muşlea,
Lumea de-al doilea Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2011, 134 pagini

Ioan Muşlea e un personaj (aproape) emblematic al Clujului. Fiu al lui Ion Muşlea – fondatorul Arhivei de Folclor a Academiei Române din Cluj –, este informatician de profesie, dar ţine aproape de făgaşul umanist al familiei: cititor de cursă lungă, traducător de literatură germană (vezi antologia Vânt potrivit până la tare), publicist comentator la Tribuna, realizator de bine primite emisiuni de jazz. Documentarul cu Doina Cornea i-a adus un premiu. Poetul iese în lume târziu, cu În către pierdere (2009), escortat de Al. Cistelecan (care îi remarcă altfelul, dar şi ritmul vizionar, verva expresionistă şi colocviul tensionat cu sine), Gavril Şedran şi Dan Culcer. A doua carte de poeme continuă îngânarea în vers a existenţei ca suspendare. Semnalele Realului (cu majusculă), confuze, derutante, polifonice, îşi pierd cu totul consistenţa: „al nimănui, Realul nu s-a petrecut”. Difuz-insistenta supra-veghere a încă- viului e atinsă de lingoare, însă una ritmată derutant. Interpretarea e ezitant-obsesivă, căci Lumea, mâloasă, „bolmojită”, nu mai are nicio „haznă”. Angoasa e, totuşi, molcomă (şi graţie unor fine infuzii de vocabular ardelenesc), ea nu doare („nu doare / de-a buşilea / înceată de tot / lunecarea’n paragină”), dar înfioară, căci verbul scurmă, surpă, scociorăşte aparenţele sub stindardul melodic extenuat al morţii intravitale, cu „gust de cenuşă”, „în fără de timp”. Se înregistrează sincopat şi ambiguu o surpare, o zbatere, o „des-trămare”, altfel spus, o ieşire din chiar textura vieţii. Psalmodierea e apatic scrâşnită, exasperată de lipsa de noimă: „freamătul însă, / vocile, şoapta, / frământul – pricepi? Tumultul chiar / (toate) / sunt râsete de morţi” (Psalm). Anamorfoza cuvintelor mai răspunde anamorfozei Realului, dar măştile somnului pun şi mai dramatic la îndoială adevăruri fragile. Descumpănit, poetul recurge iarăşi la o părelnică înteţire, definiţie asumabilă a Poeziei. Dar întrebările nu mai aşteaptă răspuns. Spectacolele groteşti, deviate, strâmbe, ca-n teatrul „karaghioz”, se reduc la epiloguri avertisment, calm-nevrotice, despre urcarea lumii de-al doilea în chiar miezul nesăbuitei lumi dintâi.

Irina Petraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara