Felix Nicolau,
Pe mâna femeilor,
Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 2011, 165 p.

Umbrela nominală a cărţii sună hollywoodian. Nu mai vorbim de fascinaţia populară faţă de enigmele feminităţii (concentrate, uneori, în simpla vocabulă „femeie“), probată şi în cazul cărtărescianului De ce iubim femeile. Şi, ca şi cum titlul n-ar fi fost destul de atractiv, subtitlul vine cu o etichetă glossy : „roman decapotabil”. Dar nu, nici acesta nu pare suficient de trendy pentru pescuirea cititorului nehotărât, întrucât, într-o notă promo-explicativă, ni se spune că avem în faţă un „hiperroman“. Ce mai, seducţia-i gata! Sau poate că nu…
Toate panglicile şi fundiţele paratextuale împodobesc un roman structurat în module, cu bărbaţi stresaţi de familie, de vecini, de amici, de aging şi, fireşte, de femei. Şi nu atât de femei, cât de gândul la ele şi la farmecele lor concret erotice („dom’le, chestia cu femeile…hai până sus, sorbim o bere“, „Ce cur în ciuda pulii! (…) Dom’le, cum zicea un amic al meu, un campiooon, uite ce fut alţii! Şi ochii îi sticlesc de poftă“ ş.a.m.d.). Umanitatea colcăitoare a povestirilor provine din medii diverse, de la intelectuali şi ţărani până la lumea ţipătoare a mahalalei de la bloc. Volumul alternează decupajul realist-satiric şi zăpăceala experimentală (v. îndeosebi Paraşute, pocnitori), dobândind, în unele „capote“, note ostentativ parodice (mai ales în ultima, care prezintă şedinţa „pişcotarilor“ din „Sala Swarovski“ a „Muzeului Ţăranului Afgan“). Multe dintre întâmplările narate provoacă un amuzament feroce. Însă, după ce trece hohotul de râs, constaţi că deja ai uitat despre ce era vorba. Personajele, rupte din cotidianul nostru şi abia schiţate, sunt pasabile, ca ştirile tabloide. Proza însăşi are un ritm alert, nervos, precipitat, iar unele fragmente exhibă virtuţi scenice. Se reţine, ca o marcă specifică, prevalenţa imaginarului sexual în plasticizarea stilului: „dracu’ ştia că pădurea asta e strâmtă ca o pizdă verde“, „norii îi ajung, se deschid la şliţ, îşi dau drumul“, „când se luptă cu penisul maşinii, întotdeauna îi dă coate pasagerului din dreapta“, „sute de mii de cucoane cu pălării sunt răpite din sânul muced al familiei şi aduse aici, la ciupercărie, unde sunt violate şi vândute în bordelurile gastronomice din toată lumea“, „organele genitale ale blocului“.
Şi dacă tot suntem invitaţi să ne alegem „capotele“ preferate, optez pentru două: În veci amin şi Ghid de vrăji pentru babe sprintene. O fi de-ajuns pentru un „hiperroman“?!

Gabriela Gheorghişor

Vasile Baghiu,
Magia elementară. Poeme alese,
Cluj-Napoca, Edit. Dacia XXI, 150 p.

Magia elementară reprezintă o selecţie severă din volumele anterioare ale lui Vasile Baghiu (Gustul înstrăinării, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, 1996; Febra, 1996; Maniera, 1998; Himerus Alter în Rheinland, 2003; Cât de departe am mers, 2008), plus o tranşă finală de nouă Poeme noi. Cerându-se citită în siajul celor patru manifeste ale himerismului, antologia demonstrează cât de coerent a lucrat poetul, din 1994 şi până în 2008, întru susţinerea înaltelor deziderate ale unui curent literar (căci asta e, cel puţin în intenţia doctrinarului său unic, himerismul) care se recomandă drept „alternativă la postmodernism”, întrucât ar fi „mai precis delimitat ca ideologie literară (definiţii şi trăsături ferme)”. Poemele reţinute drept ilustrative pentru „magia elementară” a himerismului sunt, aproape fără excepţie, ample, epice, rulând în versurile prozaizante profuziuni de referinţe geografice, germinând o euforie de globe-trotter post-whitmanian cu o fascinaţie pură precum a copiilor pentru exotismele Atlasului geografic. Himerismul seamănă cu o variantă de explorare a alterităţii geografice a fiinţei: „Dacă nu se putea trăi normal în acele vremuri, eu voiam ca măcar în poezia mea să trăiesc normal, să pot călători, să fiu ca toată lumea din lumea largă. A fost întâi un impuls de natură ontologică şi abia după aceea el s-a convertit în poetică” („Al treilea manifest al himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale”, din 2006). Ceea ce înseamnă că himerismul e, înainte de a fi un mod de a scrie poezia, un mod de a o trăi. Nu atât o poetică, dar un credo. Ilustrat fără rest de antologia de faţă.

Radu Vancu

Erată

În numărul trecul al revistei noastre, recenzia intitulată Creditarea realismului socialist a apărut dintr-o eroare fără numele autorului: Iulia Iarca. Facem cuvenita rectificare. Ne exprimăm totodată îndoiala cu privire la faptul că scriitorul Alexandru Jar a ţinut un discurs în cadrul Congresului XX al PCUS şi în care, pe deasupra, ar fi existat „o tiradă de replici liberale”. Indiferent dacă afirmaţia aparţine autoarei articolului sau autoarei cărţii recenzate, ea nu este plauzibilă. (Nota redacţiei)