Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Dincolo de Barbaria
de Lucia Negoiţă
Editura Brumar, Timişoara, 2010, 80 pagini

Remarcabil „slujbaş la TVR” după 1989, instalată cu arme şi bagaje într-un nou şi acaparant limbaj, Lucia Negoiţă aduce cu sine în poeziile noi ceva din lapidaritatea rezervată verbului („vorbirea rapidă / prin numere / informe...”) de bogăţia imaginii complementare. De aici, frazări avare, enunţuri suspendate şi ambigue, spuneri pe jumătate în ceaţă, tot atâtea neaşteptate potenţări ale viziunii. Sigur, rămâne valabilă constatarea că, între „biblioteci prădate” şi „trupsuflet” senzualitatea e modelată reflexiv, perspectiva aspră nu exclude percepţiile proaspete şi gingăşia. Poemul se ordonează melodic sub aceeaşi, definitorie, tonalitate romantică, tensiunile fiind inventariate sub zodia feminitudinii. Dar Grădina numelor şi Glonţul de argint, cicluri aşezate oarecum în continuarea Gării de est (2003), reuşesc o mai decisă întoarcere în interior („sufletul încă loveşte / trupul pe care n-ar vrea să-l piardă!” – Eu pronumele sfielii îndurătoare), cu urgenţa unor mărturisiri vag-crepusculare („iar eu încărunţesc / şi noaptean somn / scâncesc ca o copilă”), chiar dacă mai păstrează plăcerea exerciţiilor de admiraţie, strecurând de-o parte şi de alta a înaintării metaforale crochiuri în filigran cu nume propriu. Acestea sunt încorporate şi utilizate acum ca relansatori pentru descrierea celor mai fine şi greu dicibile linii ale autoportretului vegheat de „erotica bătaie din aripi a morţii”. „Predicaţia ciudată” a metaforei îşi reintră definitiv în drepturi. Temele eterne informează versul eliberate de tehnica montajului, altminteri abil pusă odinioară în slujba poemului, şi dau târcoale Nimicului, într-un abandon orgolios, şovăielnic şi îndoit, exersând supuneri: „eu nu am în pază niciun cuvânt / din lut se plămădeşte trupul dar fără trupul // vreme-i de plâns acum nu-i vreme de citit // încă sunt privită în ochi / de un bărbat dintr-o pagină albă // trăgaciul deschis înspre ţintă / e glonţul ultim glonţul de argint // încă strălucesc sfera de cristal / stăpânirea peste cei mulţi // o Domnul îmi dă puterea cunoaşterii prin necunoaştere / tot el mă eliberează de Cele ce Sunt // Grija întreagă asupră-i am trecut-o”.

Irina Petraş


Cele mai frumoase poeme din 2010,
selecţie de Claudiu Komartin şi Radu Vancu,
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

Nu îmi plac antologiile. Şi nici antologatorii. Dar antologiile sunt utile, oferă o imagine panoramică unui public mai mult sau mai puţin avizat. De obicei, antologiile vor să demonstreze ceva, să reprezinte ceva / pe cineva. Meritul antologiei Komartin-Vancu este că nu vrea să demonstreze nimic, în afară de faptul că în 2010 s-a publicat la noi multă poezie antologabilă. Şi poezie „frumoasă”? Antologatorii ne spun că această carte inaugurează şi implantează în spaţiul românesc un model occidental de prestigiu: antologiile cu cele mai „bune” producţii poetice ale unui an – „inportante repere”, în „marile culturi”. (Cu siguranţă, titlul „Cele mai frumoase poeme” stârneşte amintiri legate de o colecţie mignonă de foarte bună calitate, scoasă pe timpuri la Editura Tineretului/Albatros, doar că antologiile erau dedicate unor autori.) Nu-i vorbă, Claudiu Komartin şi Radu Vancu au făcut o treabă bună, au lucrat serios, cercetând nu doar volume, ci şi periodice, nu doar producţiile consacraţilor, dar şi pe cele ale debutanţilor, în căutarea celor mai „frumoase” mostre, doar că lectura acestui volum nu lasă întotdeauna impresia de „frumos”. Nu mă deranjează cuvântul „frumos”, dar mă deranjează cuvântul „frumos” sub care sunt reunite poeme care nu au nimic a face cu frumosul – mă refer în special la poezia debutanţilor, dar nu numai. Bineînţeles, „frumos” ar fi sinonim cu „bun” sau „adevărat”, în opinia „autorilor” antologiei: cu atât mai mult mă deranjeză acest cuvânt.
Cred că antologatorii sunt prea generoşi cu poezia română „frumoasă”, că o supralicitează valoric. Eu nu am găsit poezie „adevărată” decât cam într-o jumătate (spre treime) din acest volum. Dar, din alt punct de vedere, antologia este o realizare importantă. Cei care vor să îşi facă o idee corectă despre poezia contemporană pot să apeleze cu încredere la un asemenea volum. Vor vedea singuri cine şi cum scrie şi ce înseamnă „frumos”. Apoi, alăturarea unor autori atât de diverşi din toate punctele de vedere dă pe alocuri un efect de un pitoresc stilistic cu totul special: după textuleţele crocante ale lui Al. Muşina, „Tatăl nostru” al Martei Petreu sună foaarte tare!

Raluca Dună

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara