Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Dan Lungu
În iad toate becurile sunt arse
Editura Polirom, Iaşi, 2011

Cu recentul său volum, Dan Lungu face legătura dintre proza sa scurtă şi romane, care până acum păreau două „teritorii” diferite. Şi face asta nu numai prin înglobarea nuvelei Băieţi de gaşcă în corpul acestui nou roman, aspect pe care i-l reproşa amical Daniel Cristea Enache încă de la lansarea cărţii, dar mai ales prin perspectiva abordată. Miza aceste cărţi nu mai este realizarea unei ample fresce sociale prin experienţa directă a unor personaje, ci o viaţă particulară, şi încă una măruntă. Victor, poreclit Franzelă de către prietenii din adolescenţă, este tipul perfect al loserului. El a ratat cam tot ce putea rata în viaţă: căsnicia, împlinirea profesională, paternitatea. Singurul punct luminos în existenţa sa sunt amintirile din adolescenţă. Întâmplări demult trecute, relatate în stil colocvial-argotic, alcătuiesc jumătate din substanţa cărţii: este partea amuzantă, în care aflăm despre obiceiurile găştii de golănaşi de cartier de pe vremea comunistă, care nu aveau în cap decât fete şi băutură. Să bea prin cine ştie ce hrubă, să stea pe gardul liceului de fete pentru a „comenta” fiecare fată care ieşea pe poartă, să pună la punct câte-un drac de copil care se credea mai şmecher decât ei erau singurele preocupări ale vârstei „lipsite de griji”.
Această stare de graţie, datorată lipsei grijilor, este şi cea pe care o regretă cel mai mult protagonistul. După el, odată încheiată adolescenţa, se încheiase şi viaţa sa cea adevărată, viaţa „mişto”. Urmase şirul de eşecuri care l-au adus în starea din care îşi relatează povestea. După o neplăcută experienţă ca taximetrist, ajunge şomer, auzind zilnic reproşuri că nu face nimic. Un copil, el şi soţia sa nu reuşiseră să facă. De aceasta se îndepărtase pe nesimţite, până ce într-o dimineaţă are revelaţia că lângă el nu se află ea, Veronica, ci o copie a ei, care-i seamănă perfect, doar că nu este ea. Aici se vede cel mai bine şi mâna de romancier a lui Dan Lungu: el nu spune nici că eroului i se pare, dar nici că a luat-o razna complet. Ambiguitatea creată în acest episod, ca şi acolo unde se relatează călătoria ca prin vis alături de doi necunoscuţi către un loc nu prea bine definit la început, dă întreaga măsură a autorului, capabil să iasă din cotidianul pur, să vireze povestea într-o direcţie total neaşteptată şi să ţină cititorul cu sufletul la gură, în pragul miracolului. Se adaugă la aceasta disponibilitatea lui Dan Lungu spre înţelegerea sufletului omenesc, datorită căreia construcţia psihologică a personajului este remarcabilă.
În iad toate becurile sunt arse are toate atuurile pentru a deveni un nou roman de succes al lui Dan Lungu.

Luminiţa Corneanu


Daniela Magiaru
Matei Vişniec. Mirajul cuvintelor calde,
Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2010, 196 p.

Partea cea mai interesantă a cărţii Danielei Magiaru despre Matei Vişniec o reprezintă Anexele. Adică interviurile cu Matei Vişniec. Chiar dacă nu sunt inedite, cele două dialoguri fiind publicate în reviste, iar unul dintre ele şi în Cronica ideilor tulburătoare. Provocat de tânăra sa interlocutoare, scriitorul româno-francez vorbeşte, cu atrăgătoare dezinvoltură discursivă, despre mobilurile creaţiei, despre spaţiul-matrice (Bucovina natală), despre problemele actualităţii social-politice: mondializarea şi răul societăţii consumeriste, lipsa reflecţiei asupra istoriei recente (absenţa procesului comunismului), „dilema“ („să aibă omul nevoie întotdeauna de oroare ca să poată visa?“) şi mizeria utopiei („raportul pervers dintre utopie şi practică“), cecitatea Occidentului faţă de experienţa dictaturilor Est-Europene ş.a.
Demersul critic („critic“, vorba vine, căci Daniela Magiaru se lasă mai degrabă „sedusă“ de „obiectul“ destinat examinării) se vrea o relectură proaspătă, declişeizantă, a operei dramatice a autorului Oraşului cu un singur locuitor. În acest scop, cercetătoarea propune conceptul de liminalitate (preluat din Traficul de frontieră al lui Adrian Oţoiu) drept grilă de interpretare şi de înţelegere a vieţii şi textelor lui Matei Vişniec. Analiza va urmări, astfel, toate tipurile de „navete“: biografice, „reale“ (geografice, lingvistice, genologice) şi „textuale“ („onirice“, „auctoriale“, „stilistice“, „formale“, „estetice“ etc.). Armă- tura teoretică este minimală, ca să nu spun de-a dreptul inconsistentă (abundenţă de citate neexploatate într-o argumentaţie proprie, referinţe la mâna a doua, ca în cazul definiţiei metalepsei). Din păcate, nici comentariul propriu-zis al pieselor nu excelează. Cu puţine excepţii, acesta se dovedeşte sărăcăcios, mai mult survolează decât traversează materia de investigat. Trecem peste redundanţe, trecem peste inexistenţa cusăturilor concluzive...
Matei Vişniec. Mirajul cuvintelor calde (semnificaţia „cuvintelor calde“ în teatrul lui Vişniec rămâne un mister al paratextului!) este doar o schiţă şubredă a ceea ce ar fi putut fi un studiu serios despre unul dintre cei mai importanţi (cu siguranţă, cel mai cunoscut în lume) dramaturg român contemporan.

Gabriela Gheorghişor

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara