Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Ionuţ Chiva,
Instituţia moartă a poştei,
Editura Casa de Pariuri Literare,
Bucureşti, 2011, 80 p.

Revenirea lui Ionuţ Chiva, autorul romanului 69, cu un volum de poezie este – într-adevăr – un eveniment în rândul literaturii tinere. Chiva este genul de autor care scrie rar, care îşi gândeşte proiectele editoriale de-a lungul câtorva ani. Şi, deşi acest lucru nu garantează întotdeauna calitatea, în cazul lui rezultatele sunt meritorii. Instituţia moartă a poştei. Titlul sună bine şi se asortează cu ceea ce se află înăuntrul copertelor. Prozatorul pe care îl ştiam nu prea seamană cu poetul de acum. E o altă atitudine, o altă atmosferă şi – desigur – o dozare diferită a înverşunării. Ce găsim aici? Nostalgie, gustul poveştilor personale, adunate din copilările până în prezent. Deşi pare că este prins în firul rememorarii, Chiva se concentrează – în mod aproape nevăzut – asupra formei poemelor. Decupajul particular al versurilor, lipsa semnelor de punctuaţie (extrem de rar: semne de întrebare, virgule, puncte de suspensie) lasă un orizont mult mai mare interpretării. În lucruri care ţin de decalajul de vîrstă şi de un autism şi o retardare, şi lucruri care nu ţin de asta e plăcută acea relaxare lucidă: „ştiu că mă simt prost ştiu, o, cît de bine se vede / dar şi înainte mă simţeam aşa de prost / şi, o, ce prieten erai / şi cum nu se vedea. / despre ce e vorba în toate astea? / creşterea presupune înstrăinare? (asta stau la malul mării şi mă întreb) / discuţia pe care o propun e de fapt: / foloseşte cuiva acest sacrificiu?/ vorbesc ca o femeie îndrăgostită (evident că realizez, sînt foarte deştept). / ce se putea atunci şi acum nu se poate, e iremediabil? / au înflorit liliecii şi sau trecut au căzut frunzele din copaci / ştiu că există diferenţe culturale între noi /dar un telefon un mess nu costă mult. / sînt prietenii din tinereţe „cele mai adînci răni“? / cu nimeni nam rulat glumele mai bine / cu nimeni trece orele şi nu ştii / cu nimeni nam comentat filme / cum am comentat cu / tine / ştiu, şi mie mie rău să fac asta. ştiu înaintea ta cu o secundă / tot ce ai putea să zici / [...] asta stau la malul mării şi mă întreb despre maturitate.”
Instituţia moartă a poştei este un volum de poezie memorabil. Cu atât mai mult cu cât nu cred că va fi urmat de altele, care să-i consolideze autorului titlul de poet.

Iulia Iarca


Horia Gârbea
Pantera sus, pe clavecin
Bucureşti, Tracus Arte, 2011, 52 p.

Genul proxim căruia îi este imediat afiliabil Horia Gârbea e homo ludens, deşi fibra sa este gravă, problematizantă, iar tensiunea dintre interior şi coaja retorică îi conferă acel specific după care vei repera întotdeauna o ironie benignă şi o capacitate de martelare a egoului vecină cu autoumilirea. Ca şi într-un recent volum, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov, să nu ne grăbim a căuta legătura dintre generic şi ilustrarea lui: atât prozele din cartea anterior menţionată, cât şi poemele de acum dovedesc o autonomie sfidătoare în raport cu titlul coagulant, doar prin impulsul insolitării unui statut sacerdotal al scriitorului. În ambientul minimalist al vocii unor vremuri neinvitante, cărţile răzbesc în conflictul cu sentimentul de „cameră goală”, în care tavanul substituie cerul dătător al râvnitei lumini de ambe uzanţe: „simt cum lumina zilei / sapă în pieptul meu / ca un vierme / sau poate viermele / e doar sufletul meu / care caută să iasă / către lumină // şi dacă o să intre / lumina în mine / ca un vierme ce o să vadă / şi dacă viermele o să iasă din mine / ce are de văzut”. Sigur că ne amintim de augurala soresciană Am zărit lumină, cu ideea de navetă între efemeritatea cea mai deconcertantă şi sideralitatea tip the other side of the moon (aspect semnalat, ca mod de producere textuală, şi de prefaţatorul Dan Cristea), doar că, de atunci, scepticismul a sporit direct proporţional cu vremurile. „Neadaptatul” (vezi poemul fără loc) la apucăturile fără Dumnezeu ale majorităţii nu primeşte, pentru buna sa conduită, decât un îndemn indecent, dispreţuitor.
Pentru frusteţe (înşelătoare!) se pledează şi în textele create în urma unor excursii asiatice: „pălăria conică/ din pai de orez / este cea mai potrivită / ea te apără de ploaie şi de concepte / acestea se scurg de pe ea / ne spuse înţeleptul chu van an // [...] apoi chu van an / îşi scoase pălăria / rămase tăcut/ cu capul bătrân şi ras / sub grindina conceptelor”. Alteori dramatismul răzbate prin toţi porii unei alcătuiri sintactice la fel de premeditat „sărace” pentru că încep să se lege releele emotivităţii în faţa descoperirii atroce. Când vede, în Azerbaidjan, oasele dintr-o imensă groapă comună, poetul uită până şi de „parfumul de preţ” al Mării Caspice. Însă, în general, antifrasticul şi procedura gen meraviglia se înfrăţesc sub o temă apăsătoare: pariul cu viaţa, deci şi cu scrisul.

Gabriel Coşoveanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara