Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---


Minoic de Caius Dobrescu,
Iaşi, Editura Polirom, 2011, 690 p.

Subintitulat thriller, noul roman al lui Caius Dobrescu are la bază o intrigă detectivistico-hermeneutică, din care nu lipsesc codurile secrete, conspiraţiile oculte şi securistice, ezoterismele, magia şi, fireşte, crimele. Sursa de inspiraţie o reprezintă „cazul” Ioan Petru Culianu şi biografia maestrului său, Mircea Eliade, plus „mitologia” ceţoasă care învăluie personalitatea fascinantă a fostului profesor de la Universitatea din Chicago, unde Catedra de Istoria Religiilor îi poartă şi azi numele.
Minoic este, deopotrivă, povestea omului din Est, a intelectualului ratat, împovărat de memoria vie a comunismului, care descoperă lumea bulversantă a Americii. Dar aventura abracadabrantă a personajului Nicu Stoica – rătăcind pe urmele mesajelor „minoice” ale prietenului Dinu şi pe spirala misterelor lui Diomed Caraiani, căutătorul secretului universal – o veţi escalada singuri, dacă vă încumetaţi la o lectură atât de extinsă (certamente, scriitorul are marota romanelor voluminoase, dat fiind şi antecedentul cu Teză de doctorat). Cu excepţia discursului didactic şi preţios al bătrânului Kevork, dezlegător de taine, însă artificial construit şi alipit, naraţiunea curge captivant. Pentru că are subiect cu elemente senzaţionaliste, de paraliteratură, şi scriitură rafinată, de profesionist al condeiului, cartea ar putea atrage mai multe categorii de cititori. Teoretic.

Gabriela Gheorghişor


Amintiri inventate de Camil Moisa,
Craiova, Editura Aius PrintEd, 2011, 153 p.

Pornind de la Ramon del Valle-Inclan („Lucrurile nu sunt aşa cum le vedem, ci aşa cum ni le amintim”), Camil Moisa recompune parţial din amintiri, parţial din memorie, o Românie lăsată în urmă (autorul trăieşte de mai mulţi ani în Canada), dar care este în mod cert adânc înrădăcinată în sufletul său. Naraţiunea, făcută la persoana I de un alter ego al prozatorului, glisează permanent din real în imaginar, din autobiografic într-un fabulos cotidian, care irumpe de te miri unde. Aflat la al treilea roman (după Povestea micului Dumnezeu şi Timpul Sejdei), Camil Moisa dovedeşte – încă o dată – că ştie să povestească, să ţină în mână firele diferite ale unei naraţiuni, să creeze suspansul, să lase o doză de mister asupra evenimentelor chiar şi după ce ele au luat sfârşit. Primul capitol, de pildă (Visul unei nopţi de vară, ce ar putea la fel de bine să constituie o proză de sine stătătoare), porneşte ca o speculaţie cu privirea la un cuplu de vecini ai naratorului, familia Moscovici, evoluând ulterior într-o poveste cu mistere şi cu evidente fundamente filosofice: cine suntem? ce e real şi ce e imaginat? numele omului e un hazard sau are el însuşi un rol ontologic? Dincolo de fiecare dintre întâmplările banale sau mai puţin banale din carte se ascund adâncimi nebănuite iniţial. Romanul lui Camil Moisa este o invitaţie la un voiaj neobişnuit, în căutarea marilor răspunsuri despre lume.

Luminiţa Corneanu

Secvenţa inflamată – Critică şi creaţie conceptuală la Mircea Martin de Virgil Podoabă
Piteşti, Editura Paralela 45, 2010.

Virgil Podoabă îi dedică lui Mircea Martin, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, volumul sintetic Secvenţa inflamată – Critică şi creaţie conceptuală la Mircea Martin. Aici, Podoabă încearcă să surprindă în câţiva paşi schema gândirii şi creaţiei criticului. Totodată, îl situează pe Mircea Martin „chiar în centrul de selecţie, analiză şi sinteză al criticii noastre”.
În nuanţe cam stridente (aparatul teoretic al criticului merită, într-adevăr, o analiză epurată de înflăcărare şi ceva mai lucidă), volumul exprimă prin cele două eseuri alăturate un interes longeviv al autorului pentru critic. Textele au o miză importantă: identificarea motorului întregii activităţi martiniene (pentru a cita un termen recurent al volumului). Pornind de la sursele teoreticienilor francezi, trecând prin ideologia proprie lui Mircea Martin şi terminând cu produsul final, Virgil Podoabă rezumă întregul traseu al carierei de până acum a criticului. Intenţie, aş putea adăuga, destul de îndrăzneaţă. Fiindcă, în cazul unui poziţii teoretice şi critice atât de complexe, ca a lui Mircea Martin, probabilitatea de a greşi – fie şi doar pe alocuri – verdictul este destul de mare. Fiindcă e neapărată nevoie de argumente solide, mai puţin de admiraţie contemplativă. Aceasta pentru ca receptarea să fie, desigur, credibilă şi creditabilă. Altminteri, rămâne doar un exerciţiu, să-i spunem, hagiografic.

Iulia Iarca

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara