Fălticeni – mon amour. O scurtă istorie aproape sentimentală
de Paul Miron, Grigore Ilisei
ilustrată de Dan Hatmanu, pref. Ştefan Gorovei,
ediţia a II-a revăzută, Editura Dana Art, 2010, 133 p.

După cum se ştie, E. Lovinescu sancţiona în paginile sale critice predispoziţia nostalgic-evocatoare a prozatorilor moldoveni, pe motiv că aceştia n-ar fi creat decât o literatură de sentiment şi de atmosferă, mizând aproape exclusiv pe exaltarea poeziei naturii şi a locurilor unde nu se întâmplă nimic. Dar, deşi se va fi despărţit, hotărât, de Moldova, marele critic modernist s-a lăsat ispitit mai mult decât i-ar fi plăcut să recunoască de duhul povestirii şi de tot ceea ce regăsea în fiecare vară în casa părintească de la Fălticeni, acolo unde şi-a scris de altfel, după propriile mărturisiri, întreaga operă literară. Şi dacă nici măcar lucidul Lovinescu n-a rezistat tentaţiei memorialistice, de vină n-o fi fiind cumva chiar farmecul („retro”, i-am zice azi) al târguşorului cu aer patriarhal şi zvon de şezătoare? Desigur. Altminteri, autorii volumului de faţă nu şi-ar fi asumat cu atâta mândrie identitatea fălticeneană, de povestitori pursânge, fiecare cu „basnele” şi cu dichisurile lui.

Istorioarele relatate de Paul Miron au ca pretext nişte amintiri mai vechi, din interbelic, şi lasă impresia unor „scorneli” pline de tâlc, reductibile în ultim resort la anecdotă, fără ca naratorul (colportor inteligent şi ironic) să devină şi protagonist al „poveştilor” cu pricina. Grigore Ilisei, în schimb, e un memorialist de gesticulaţie amplă, mai puţin maliţios, mai sentimental, un povestaş cu limbă dulce şi lacrimă uşoară, care-şi aduce aminte mai mult de sine şi de ai săi (emoţionant portretul tatălui, părintele Ilie Ilisei), fără a se aventura cu imaginaţia dincolo de hotarul propriei experienţe de viaţă. Paul Miron mistifică deliberat, eludând contextul autobiografic, în intenţia de a surprinde „literatura” din viaţă (antologice sunt bucăţi, precum Un vardist de nădejde sau Un hoţ şi o preoteasă straşnică), pe când Grigore Ilisei ţine să ne convingă cu orice preţ de „adevărul” spuselor sale în sprijinul cărora invocă o mulţime de „documente”, ca un cronicar veritabil al urbei (nu întâmplător, volumul se încheie cu o „scurtă” cronologie menită a da seamă de importanţa vechiului târg moldovenesc pe harta culturală a ţării). Dar, cum Paul Miron a trecut între timp în lumea umbrelor, „fericitele taifasuri” din carte se încheie, la această a doua ediţie, în nota melancolică a pelerinajului la ruine.

Antonio Patraş

Literatura română sub comunism: 1948-1964
de Eugen Negrici
Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2010,
331 p., ed. a 2-a revizuită

Conştient că subiectul coabitării conştiinţelor scriitoriceşti cu dictatura „şi-a pierdut ardenţa”, Eugen Negrici îşi revede tezele despre pierderile de energie creatoare din anii totalitari, cu eliminarea unor pasaje socotite, cu aportul feed-back-ului de la prima ediţie, abrazive. Totuşi, literatura produsă în perioada menţionată este catalogată, în continuare, un „produs morbid al istoriei” sau un „peisaj bolnav”. Eminamente liber, teoretic vorbind, plăsmuitorul de lumi ficţionale n-ar putea evolua sub constrângeri; cu toate acestea, dorinţa – normală?, abisală? – de a se vedea publicat l-a îndemnat la tot felul de compromisuri, unele dezgustătoare, în numele Operei. Mecanismele acestei adaptări, cu aspect de mezalianţă, a expresiei unicităţii individului la tăvălugul colectivist, sunt descrise din unghiul unui insider, care a dobândit o stare de spirit greu suportabilă după ce şi-a văzut companionii gata de orice pentru a subzista în calitate de condeieri. Premisei cărţii îi răspund, după explorări hermeneutice minuţioase, sine ira et studio, concluziile, egalmente triste: „Nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire”.

S-ar spune că autorul are superstiţia normalităţii, cu încăpăţânarea benignă a celui ce a văzut, mai ales, triumful ierarhizărilor false, incomplete sau, pervers, amestecate, cât să dea iluzia unei organicităţi. Or, tocmai cu această viziune a continuităţii se răfuieşte Eugen Negrici pe terenul, plin de gropi şi râpi adânci , al înşelătoarelor noastre valori literare contemporane. El susţine că nu se poate configura o axiologie viabilă câtă vreme analiza solicită, din plin, concursul unor ingrediente extranee. De aceea vorbeşte de o funcţie nefirească a literaturii, aceea de „supraveghere şi semnalare”. Desigur, fenomenul cu pricina s-a vizibilizat după ce Partidul-Stat, fără a renunţa o clipă, până în 1989, la tehnicile manipulării, a putut admite că s-au făcut şi greşeli. Excese şi lucruri nelalocul lor erau puse în contul regimului dejist, prilej pentru scriitorime de-a lua o gură de oxigen, prin diversificarea tematicilor şi extinderea tipologiilor, ca şi prin trecerea, traumatică, de la explicit la implicit, chit că mediul se dovedea, în continuare, anaerob. De ocolit, acest volum, pentru cardiacii nostalgici după o anumită epocă.

Gabriel Coşoveanu

Prima mea călătorie în străinătate
de Bogdan Iancu (coord.)
Editura Art, Bucureşti, 2010, 328 p.

Prima mea călătorie în străinătate, cel de-al cincelea volum al seriei „Prima dată” a Editurii Art, temă necesară, generoasă şi în bună măsură inevitabilă, nu pentru că oricine are o istorie a primei plecări în afară şi aproape niciun motiv să n-o spună, ci pentru că, judecînd după verva din cele 30 de texte antologate de Bogdan Iancu, plecarea în străinătate ocupă un loc greu de ignorat în mentalul literar al momentului. Atît ca obsesie antedecembristă, cît şi ca oportunitate democratică – mai întîi reglementată de viză, apoi complet eliberată de prohibiţii – călătoria peste hotare e un motiv destul de frecvent în literatura contemporană, fie şi întîmplător, pe fundalul desfăşurării unor alte teme. Se cerea, deci, o antologie care să ofere temei un spaţiu propriu de desfăşurare.

Străinătate, afară, dincolo, peste hotare, în Vest (fiindcă în mai toate textele lumina vine de la apus) – variantele lingvistice de exprimare a năzuinţelor de călătorie şi a proiecţiilor alterităţii lasă să se întrevadă rolul temei şi felul în care aceasta şi-l joacă în mentalul românesc. Majoritatea călătoriilor rememorate aici au loc înainte de 1989, de unde şi o anumită urgenţă a temei, căci ele nu sînt simple călătorii, ci sînt dublate de o temeinică pregătire imaginară, fie învăţînd pe dinafară istoria fiecărui colţ de stradă din Budapesta, ca în textul Vioricăi Pătraşcu, fie fantazînd multă vreme la dulciurile şi hainele sîrbeşti, cum mărturiseşte Robert Şerban.

În fine, nu e nevoie de prea multe cuvinte ca să amintesc ce însemna plecarea în străinătate înainte de 1989 şi chiar şi puţin după, pe vremea acum uitată a cozilor pentru vize. Fiind scrise azi, şi nu atunci, textele dispun de umor şi ironie, un semn de sănătoasă detaşare, dar şi de firească tandreţe faţă de fostele proiecţii adesea naive întreţinute despre lumea de dincolo, măsură a anomaliei unei epoci şi fertilă sursă de inspiraţie pentru fantezie. În fine, întîlnirea cu străinătatea proiectată oferă multe posibilităţi de analiză, fiindcă şi aceasta îşi aşteaptă, la rîndul ei, o punere în text, modurile, împrejurările şi motivaţiile plecărilor închipuind, de la exilaţi la căpşunari, o istorie socială alternativă a ultimilor şaizeci-şaptezeci de ani. Pînă la compendii analitice însă, avem o culegere de texte literare, majoritatea delectabile – avantajul antologiilor tematice, cu autori care nu sînt exclusiv scriitori e că dezideratul de-a fi bine scrise rămîne întîmplător, iar Prima mea călătorie în străinătate are aerul că-l bifează din mers – închipuind un fragment din această posibilă mare naraţiune fără de care istoria ultimelor decenii n-ar fi completă.

Ana Chiriţoiu

Cartea întrebărilor
de Ioana Pârvulescu
Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 248 p.

Cartea cea nou apărută, semnată de Ioana Pârvulescu, poartă stilul recognoscibil al autoarei: „a vorbi despre literatură cu bucurie” a fost mereu crezul ei. De data aceasta, însă, Ioana Pârvulescu îşi îndreaptă atenţia înspre cheile textului literar şi împinge perspectiva critică până în miezul lucrurilor. Se opreşte doar atunci când are suficiente argumente pentru sensurile propuse, atunci când cu greu mai pot fi puse sub semnul îndoielii.

Cartea întrebărilor atacă teme importante, autori de primă linie ai literaturii noastre. Operează cu instrumentele cele mai ascuţite ale criticului, ale istoricului sau ale cercetătorului pentru a scoate la iveală adevărate revelaţii interpretative. Şi, în mod vizibil, nici nu mai menajează cu detalii explicative cititorul amator. O dată cu Cartea întrebărilor, Ioana Pârvulescu revine cu pas hotărât la rolul de critic. La poziţia în care verdictul ia locul negocierii plăcute cu cititorul. Tonul prietenos de eseu este reinventat prin forma textelor din carte: capitolele sunt scrisori adresate anumitor scriitori de astăzi, cu autenticitatea unei adevărate corespondenţe. Aceste scrisori au fost publicate în revista România literară în 2009-2010 şi, aşa cum menţionează autoarea în cuvântul introductiv, a şi primit răspunsuri de la destinatarii săi. Într-atât de îmbietoare s-a dovedit iniţiativa dialogului epistolar.

Tot în introducerea volumului, autoarea declară: „Intenţia mea este una de explorator: să ajung în punctele cele mai înalte sau mai ascunse ale textului literar şi să le fac accesibile oricui are bunăvoinţa de a citi, să descopăr acele zone care fac din literatură un univers numai bun de explorat.” Şi se ţine de cuvânt. Propune o interpretare uluitor de exactă la poemele lui Ion Barbu, ni-i redimensionează pe Alexandru Macedonski, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, N. Steinhardt, ne împacă cu literatura universală şi valorizează deopotrivă opera şi viaţa scriitorului (aceste două feţe ale monedei care, altfel, par să se excludă una pe cealaltă).

În 248 de pagini, Ioana Pârvulescu ne oferă o hartă de interpretare a literaturii, nu numai oportună, ci şi necesară pentru repunerea în discuţie a acestor autori.

Iulia Iarca