Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Metafizica noastră de toate zilele.
Despre dispoziţia speculativă a gândirii şi prezenţa ei firească astăzi.

de Ştefan Afloroaei
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 360 p.

Elegant şi distins ca un lord, de o nobleţe ce transpare spontan până şi în cele mai mărunte gesturi ale domniei sale, politicos din instinct, fără onctuoasă ipocrizie, de parcă lumea întreagă n-ar fi alcătuită decât din domni cumsecade, Ştefan Afloroaei a încercat să restituie filosofiei, disciplina pe care o predă de ani buni la universitatea ieşeană, rostul ei originar, de preocupare speculativă cu finalitate morală şi cu adânci resorturi existenţiale. Nu întâmplător, în majoritatea cărţilor de până acum, Profesorul abordează aceleaşi teme reluate mereu, cu scopul de a dovedi că filozofia e posibilă oricând şi oriunde, câtă vreme gândirea se întoarce la propriul ei izvor, redescoperind firescul ca stare de graţie, dincolo de orizontul îngust al prejudecăţilor scientistraţ ionaliste.

Plecând de la o constatare mai veche, potrivit căreia „doar în măsura în care se percepe pe sine” are gândirea acces şi „la ceea ce-i este străin”, autorul îşi propune să demonstreze în prezentul volum (studiu de referinţă în literatura de specialitate) că metafizica, departe de a-şi fi trăit traiul, „este oricând prezentă în ceea ce omul face şi gândeşte”. Pentru Ştefan Afloroaei, ca şi pentru Alexandru Paleologu sau Lucian Blaga altădată, metafizica reprezintă însăşi filosofia bunului simţ, cu toate paradoxurile şi nuanţele de rigoare. La baza metafizicii se află, aşadar, „acea situaţie în care gândirea se dovedeşte a fi reflexivă în chip cât se poate de sensibil”, adică o formă mediată intelectual de percepţie a realităţii, privilegiind atitudinea contemplativestetică. Aşa se explică, bunăoară, omagiul închinat frumuseţii „ca senzaţie fizică”, trăită goethean, câtă vreme „cu orice lucru frumos se fac resimţite atât frumosul în sine, cât şi întruparea sa concretă”.

În concluzie, cum gândirea „nu se reduce la o funcţie a unui dispozitiv pur logic” („nu numai a înţelege, a vrea, a imagina, ci şi a simţi este acelaşi lucru aici cu a gândi”), demnitatea omului ar consta tocmai în înclinaţia sa înnăscută de a gândi metafizic, adică de a renunţa la abstracţiuni şi la ideile primite în schimbul reflecţiei nuanţate pe marginea faptelor concrete, de viaţă trăită. Ceea ce autorul cărţii de faţă, speculator de mare rafinament, izbuteşte să demonstreze în chip admirabil.

Antonio Patraş


Cam toţi murim!
de Viorica Răduţă
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, 92 p.

Plugul expresionismului brăzdează bezmetic noul volum de versuri al Vioricăi Răduţă, care, în ciuda titlului de palavră glumeaţă, este ros până la măduva cuvintelor de virusul Thanatos. Discursul poetic abia se-ncheagă dintr-un chin al sintaxei dezarticulate şi se roteşte monoton-obsesiv în cercul lexical al câtorva motive recurente, bacoviene, dar nu numai: ploaia, apele, noaptea, întunericul, vântul, piatra, pământul, mormântul, timpul, gândul, pielea, calul (galben, ca-n Apocalipsa biblică, al cărui călăreţ era numit Moartea), pasărea (poate ecou din opera Ilenei Mălăncioiu, poeta inegalabilă a fiorului thanatic). Sensul poemelor e ca o ceaţă, când nebulos, când gata destrămat, iar uneori îşi dă, precum orbul, cu stângu-n dreptul: „mâna lui abia începe saxofonul”, „aşteptam să se facă singurătatea”, „femeile cinci foarte cinci” (?!). Halena otrăvită a morţii descompune fiinţele în factori primi, fărâmiţează, dizolvă sau solidifică animatele şi inanimatele, imaginile esenţializate, în cărbune, se deşiră, devin fluide şi interpenetrabile, se şterg graniţele dintre material şi evanescent, dintre concret şi abstract: „femeia adună din om îl pune pe scaun/ un gând/ el nu vrea şi intră în piele”, „piciorul se dă jos din el”, „pumnii fac gheaţă şi cad”, „mă priveşte un gând”, „din mână li se scurg degetele”, „pune mâna pe întuneric”, „vântul se usucă”, „privirea ta care pleacă”, „îi fug mereu braţele”, „te strig dar strigătul mă aşteaptă”, „braţul se desface”, „două braţe curgând”, „se scurge fereastra”, „până la piele îi trece un gând”, „pe gura paharului este mult timp”, „vremea în propria piele/ se uită”, „pielea se spală de gând” etc. De fapt, antropomorfizarea insolitează zdrenţele de viziune şi in-carnează golul funebru din această poezie cvasi-entropică a spaimelor devastatoare.

Cam toţi murim! prezintă un univers fantasmatic destructurat, în care eul liric se manifestă mai degrabă discret, ca o voce din off (rareori îi scapă vreo tânguire patetică, precum în de aproape: „şi murim/ murim mâine!”), tinzând spre tonul neutru al consemnării fragmentare. De altfel, Viorica Răduţă anonimizează (cu excepţia mamei şi a tatălui) apariţiile umane ale straniilor sale fulguraţii poetice, ridicând problema morţii la nivelul general al speciei: „femeia”, „bărbatul”, „omul”, „mortul”. O poezie care ne aminteşte că toţi dormim „într-o cruce de lemn”, sufocant-redundantă, cu deraieri fără noimă, dar şi cu pasaje inspirate.

Gabriela Gheorghişor


Lil 1.0
de Cezar Nicolescu
Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2010, 76 p.

Cezar Nicolescu, unul dintre întemeietorii mişcării fracturiste, a publicat de curând carteaexperiment Lil 1.0. Ediţie bilingvă, română-engleză, volumul conţine poeme scurte cât să încapă pe o pagină de dimensiunile 10x10 cm. Textele apar sub forma unor emailuri sau a unor consemnări de jurnal, însă corpul este poezie pur contemporană. Este adevărat că autorul introduce destui termeni anglofoni din domeniul tehnicii, însă nu într-atât încât să schimbe faţa poeziei. Cu alte cuvinte, poezia lui Cezar Nicolescu rămâne una a generaţiei lui.

„31 ianuarie // cimentul podelei s-a întins peste noi rece / sau poate noi peste el, laolaltă cu sticlele de coca-cola,/ ceştile de cafea, berile din import, când dansam beţi / şi îţi spuneam poeme la ureche, când părul tău se învălmăşea în pat… / acum e podeaua rece, faţa ta se topeşte slow, foarte slow,/ creierii îmi ţiuie, pleoapele mele se lasă peste pleoapele tale, / la 5 dimineaţa circulă maşini pe calea victoriei, / pe zăpada jegoasă, peste noi întinşi, striviţi, os peste os… pe asfaltul umed.”

Privirea din poeme pendulează, inspirată, între ceea ce simte şi ceea ce vede. Rezultatul este o realitate pictată în toate culorile nevăzute ale subiectivităţii. Volumul este, nu mai puţin, un dialog între personaje, între textele sale. Aşadar, în raport cu această continuitate, nu surprinde egalitatea tonului cu care sunt rostite, încet, poemele. În acest calm conştient elementele unei poezii vii sticlesc distinct: „în dimineaţa aceea când m-ai trezit / mi-ai spus deschide ochii, / e gata cafeaua, // blue eyes, nu mai sunt locuri la nemurire, / au fost vândute, / ridică-te să-ţi ţii deschis telefonul, plec, am întârziat la cursul lui lefter ş…ţ în dimineaţa aceea / mâinile mele apăsau carnea de plastic / să-ţi citeze din villon / câteva versuri împrăştiate pe tastatură.”

Cine este, până la urmă, această Lil 1.0? Dechideţi cartea, o veţi găsi aşa cum e ea, strecurată printre stele, cu mărgele în păr, cu buclele răsfirate peste lună.

Iulia Iarca


Got My Mogo Working:
Mogoşoaia 2006-2010

ed. şi prefaţă de Florin Bican
Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2010, 256 p.

E în primul rînd foarte stenică lectura textelor cuprinse în atipica antologie Got My Mogo Working: zeci de străini, majoritatea foarte tineri, povestesc, într-o română care, cînd nu e impecabilă, e delicioasă, cum s-au îndrăgostit de limba, de cultura şi/sau de geografia României. Sînt bursierii programului Traducători în formare, derulat de Institutul Cultural Român prin Centrul Naţional al Cărţii, din toamna lui 2006 pînă acum, în două serii a cîte zece bursieri pe an. O mare parte dintre ei au, în urma textelor, o listă de cărţi traduse sau în curs de traducere, lucru care face întreaga întreprindere nu doar flatantă pentru complexele provinciale ale multora dintre noi, ci şi lucrativă. Fiindcă ceea ce Florin Bican numeşte cu modestie în prefaţă „experimentul Mogoşoaia? e o instituţie în toată regula, care a făcut posibilă traducerea a peste cincizeci de volume scrise de autori români în diferite limbi de pe Glob. Fiindcă provenienţa traducătorilor e la fel de variată ca şi motivaţiile sau
împrejurările care i-au făcut să înveţe o limbă de circulaţie restrînsă,
plină de ă şi î sau â – Polonia, Serbia, Croaţia, Cehia, Grecia,
Italia, Spania, dar şi SUA, Coreea de Sud, Rusia, Israel sau Finlanda.


Am cunoscut cîteva dintre aceste serii şi întîlnirile au fost de fiecare
dată copleşitoare. Nu mi-am putut stăpîni nici după mai multe grupe
curiozitatea legată de motivele studierii limbii române, iar în
răspunsurile lor, mereu surprinzătoare, se citea o întreagă cultură a
alterităţii din care, fie că era ludică, frivolă sau dead serious, am
avut multe de învăţat. Aşa cum au avut, cred, toţi cei care i-au
întîlnit şi, acum, cei care vor citi acest volum. Pe care l-aş recomanda
în primul rînd dezvrăjiţilor de România, nu neapărat ca să-i întoarcă
din drum, ci ca să- şi vadă de el în cunoştinţă de cauză şi, eventual,
dublînd dezvrăjirea cu o nouă iubire. Textele din Got My Mogo Working
sînt poate cele mai vii mostre contemporane de amor intelectual pe care
le-am întîlnit vreodată şi, cum sînt eu însămi îndrăgostită de o limbă/ o
cultură îndepărtată, un bun manual de utilizare a extraordinarei
energii pe care ţi-o poate da o astfel de preocupare. Dar, dincolo de
asta, sînt o reflexie a limbii noastre mici, cu tot ce are ea,
literatură, peisaj, politică, într-o oglindă generoasă, multiculturală.
Locurile de felul palatului Mogoşoaia sînt poate singurele din lume în
care multiculturalismul trăieşte şi înfloreşte.

Ana Chiriţoiu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara