Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Lusoromână punte de vânt
de Virgil Mihaiu
Timişoara, Editura Brumar, 2010, 132 pag.

De la Legea conservării adolescenţei, 1977, la Jazz Connections in Romania, 2007, trecând prin Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit, Cutia de rezonanţă (prima carte de eseuri despre jazz din România), Indicaţiuni pentru balerina din respiraţie, Paradis pierdut în memorie, Incantări şi descântări clujene, Jazzografii pentru îmblânzit saxofoniste etc., Virgil Mihaiu îşi conservă atipicitatea şi deschiderea spre toate vânturile culturale ale celor 10 limbi din dotare („am învăţat limbile pământenilor / dar / zeii / rămân muţi") cu o paradoxală obsesie a descendenţei transilvane („două lumi foşnind în acelaşi text"; „ecou al forestei transilvane / printre valuri şi stânci lusitane"). Clujean prin naştere şi echinoxist de marcă, iubeşte „atributele idealizate ale Clujului" cu ingredientele marginalităţii multiple, hărţuite a Zwischeneuropei - „viaţa la limita occidentală / a europei / viaţa / la limită"; „soarele transilvaniei/ îmi aparţine // şi umbrele portugaliei/ îmi aparţin // momentele de graţie ale europei / sunt ale mele // visul meu se trăieşte şi / se moare pe sine din plin". Dar mai ales iubeşte jazzul, ca „unică formă de artă totalmente liberă", căci l-a ţinut, crede V.M., departe de Putere.

Cartea de poesii despre/dinspre Portugalia (cu fotografii semnate Monica Ioana Revecu) e scrisă de „dezesperatul / din dezesperantul/ orient latin" cu avariţia deja cunoscută - „frânturi de cuvinte / fiorii vârfului de peniţă" -, dar vorbele se împerechează liber, în jam-session-uri ingenioase, se joacă („Azulejos? Jazzulejos!"). Poemele sunt miniaturi dense, oferite improvizaţiilor, cu un echilibru bine controlat între vioiciunea libertăţilor sonore şi tristeţea dezîncântată a sincopelor: „nu ştiu dacă poesia / mai poate salva ceva/ dar mă salvează / gândul că poesia/ m'ar putea salva". Larg erotizat, numără „j'de mii de şanse romantice/ risipite'n aerul căldicel", vorbeşte despre „coloana feminităţii infinite" şi ratează „cele mai frumoase / poeme de amor /.../ de dragul / celor mai frumoase / clipe de amor // şi viceversa". Însă memorabile mi se par micile poeme filigran de genul: „Pâinişoare/ date prin făină // enfarinhados // aroma lor / îmi întărâtă / şi-mi alină/ până azi / foamea de frumuseţe / lusitană" sau „La îndepărtatele mări/ ajunserăm / prea târziu / înaintea întunecării // doar cât ne-am imaginat/ că le atingem // doar cât s-au prefăcut/ că suportă // mersul nostru pe ape."

Irina Petraş








De-a dragostea şi drumul. Staţii de lectura
de Adrian G. Romila
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010, 274 p.

Specializat, printr-un doctorat, în antropologie culturală, bine primit de voci autorizate pentru volumul Imaginea Raiului în cultura populară, autorul îşi întregeşte acum postura de lector atent, cu background solid dobândit în biblioteci, şi chiar cu patima lor, bine filtrată prin practica vieţii literare de azi, care te solicită prin/pentru disciplină şi rigoare, şi nu din unghiul vreunei capacităţi de-a mitiza faptul scriptic. Discutându-l, preţ de zeci de pagini, pe ficţionarul Ioan Petru Culianu - de altminteri, cartea e dedicată avatarurilor prozei autohtone - Adrian G. Romila ne arată paşaportul său plin de vize pentru continentul eco-borgesian al semiozei infinite, dar se dovedeşte vaccinat asupra bolilor ce pot fi dobândite prin contaminarea cu logica, uneori sublim-perversă, a instaurării „dreptăţii" literatului.

În „staţiile" unde coboară (Bacovia, Blecher, Urmuz, Agopian, Voiculescu, Nedelciu ş. a.), exegetul culege, conştiincios, informaţii despre mersul formulelor epice, consultă „reţeaua" recomandărilor pentru „rute" de succes şi îşi stabileşte, singur, un itinerar circumvoluţionar, ceea ce poate fi o sursă de riscuri, dar şi de nebănuite voluptăţi. Sugestia e clară: fiecare idee ar trebui să fie subîntinsă de o vibraţie sufletească, nu tehnică.

Aşadar, pe „drumul" (auto)descifrării, ceea ce face diferenţa între glosatorul de rit „contabilicesc", chit că exact, şi interpretantul ataşat, prin sacrificarea somnului sau a altor activităţi sociale benefice, ar fi implicarea „amoroasă". Ne amintim, cumva, de seductiva retorică barthesiană. Continuitatea, chiar seriozitatea în domeniu (ele suportă suprapunerea, la o adică) ţin de o stare genuină a degustătorului de lumi paralele, pentru că, vorba lui Eliade, literatura este, până la urmă, mit: „Pe drumul dintre două cărţi ori chiar pe drumul din interiorul aceleiaşi cărţi poţi constata, uneori, cum se înmulţesc intersecţiile, cum se ramifică intrările, cum prima impresie e complet deturnată sau, dimpotrivă, confirmată. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple, e nevoie ca acest sentiment perimat pe care l-am numit aici «dragoste» să fie cât se poate de intens şi de durabil". Analizele pertinente, care merg de la înrămarea stilisticii Jurnalului de la Păltiniş în cultura autohtonă până la „provocările" hermeneutice ale unui val significat de Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu sau Florin Lăzărescu, promit un talent investigant veritabil. Drumul cu popasuri bine alese garantează, în general, coerenţa „călătoriei", şi, în speţă, consistenţa demersului unui tânăr, dar sagace explorator.

Gabriel Coşoveanu




Toţi sînt îngrijoraţi
de V Leac
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2010

Poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi", surâzând la o masă, lângă hubloul unei nave care navighează imprecis; lectura poemelor să-ţi dea un sentiment de uşurătate şi bucurie, ceva „ca un copil şmecher" care îţi „râde în nas" - asta îşi propune V. Leac în acest volum şi cred că este unul dintre poeţii care se apropie foarte mult, în practică, de „programul" lor. Nu rămâi cu ceva „precis" după lectura acestui volum, nu ai putea să spui despre ce este vorba - ai putea spune că este cu nişte personaje şi că unul dintre ele este de bună-seamă dezosata. Poemele trăiesc atâta timp cât sunt citite, dar când începi să citeşti, îţi comunică o viaţă a lor, ne-compulsivă, un amestec de stranietate şi obişnuit, care te obligă să continui, trezindu-ţi curiozitatea de a vrea să ştii ce se mai întâmplă. De fapt nu se întâmplă nimic, sunt „povestiri", multe dialogate, ale unor stări, senzaţii sau emoţii, iar caracterul performativ al acestei poezii constă tocmai în transmiterea lor, în timpul lecturii. Apoi totul dispare. Spre exemplu: „dacă privim puţin şi ne gândim/ ăsta seamănă cu un om/ şi cîte chestii nu s-ar putea spune despre tipul/ din mijlocul camerei şi despre un amărît de prosop/ traversînd bucătăria înfăşurat în jurul corpului// cînd studiezi mult şi te rogi după câteva zile/ ai impresia că eşti mai tolerant/ cu mintea harcea-parcea cocoţat pe taburet/ poţi privi un perete care nu se întîlneşte la colţ/ cu nimeni/ şi se trezeşte scoţianul şi începe să danseze/ între timp eu filmez ceva// în sfîrşit a sosit transparenta/ acum trebuie să se ocupe de mine pa" (S. în timpul liber).

Bucăţile de „realitate", uneori cu aparenţă de banalitate, alteori de irealitate post-apocaliptică se cos asemenea unor petice colorate. V. Leac pare să se lase condus de întâmplările, discuţiile, gândurile, emoţiile personajelor sale. Poemele redau „ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S.", discuţia dintre „S. şi două prietene", conţinutul unor „bilete de sinucigaş" sau al unor mesaje între doi iubiţi sau două prietene, pălăvrăgind borderline despre aventuri, depresii, prostii, despărţiri, împăcări. Senzaţia de realitate live este efectul poetic cel mai pregnant, ca şi cel de déjà vu, în sensul că peticele din care se coase această lume sunt decupate din noi înşine, din realitatea noastră, dar „montajul" lor recreează un halou de emoţie, umor şi absurd pe care realitatea noastră uneori îl pierde.

Raluca Dună




Bocete şi Jelanii
de Cosmin Perţa
Biblioteca de Poezie, o producţie Un Cristian, 2009

Simpaticele carneţele de poezie editate de Un Cristian au strâns în colecţia lor underground o bună parte dintre poeţii semnificativi ai generaţiei 2000: după Dan Sociu, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia, Dan Coman şi alţii, a venit rândul lui Cosmin Perţa să publice un carneţel în paradoxala colecţie no name a celor mai strălucitoare nume ale douămiismului poetic.

Titlul e de-a dreptul spăimos: Bocete şi Jelanii; însă se dovedeşte de la primele pagini că nici daimonul poetic nu-i atât de negru pe cât poate să pară, de vreme ce bocetele şi jelaniile anunţate se dovedesc până la urmă mai degrabă un soi de cântece de ursitoare pentru Maria, copila încă nenăscută, „mândreţea de fată pe care o aştept", cum admite deloc bocitor, deloc jălalnic, poetul.

Atunci pentru cine, pentru ce sunt bocetele şi jelaniile titulare? Prima senzaţie a fost că, în măsura în care ele deplâng un sfârşit, atunci nu ar fi cel al unei fiinţe anume, concretă biografic, ci al aceleia fantasmatice a Poetului-singur-singurel-eventual-sociopat-şi-musai-nevropat. Om cu familie şi responsabilităţi, poetul ar jeli aşadar din fericirea lui minimalist-burgheză Poetul-maximalist-al-suferinţei care se visa, în versuri amintind de cele cărtăresciene din Nimic, cu un strop de colocvialism lunedist în minus şi cu doi de emfază neoexpresionistă în plus, aşa cum şade bine unui douămiist de şcoală ardeleană, precum bunăoară în această splendidă imagine: „sunt doar un om singur care se împarte / între familie şi singurătate cum se împarte la măcelar / carnea macră de carnea cu zgârciuri, / carnea roşie şi crudă de cea violetă stătută la soare". Însă textele subsecvente, vorbind obstinat despre părinţi, bunici, prieteni din copilărie şi topoi predilecţi ai jocurilor din acea vreme, plonjând adică decisiv în straturile geologice ale memoriei, nu mai susţin ipoteza anterioară. Nu vârsta adolescentin-bovarică a Poeziei e exorcizată în bocete şi jelanii, ci copilăria însăşi. Încât înţelegi că, aşa cum celui plecat prea devreme în lumea fără pătimire şi întristare i se pune în scenă o nuntă în lumea părăsită, copilului încă nenăscut i se cântă elegiac minunata copilărie lăsată în urmă de tatăl său. Ca şi când poetul ar miza pe un transfer magic dinspre fericirea copilăriei trecute înspre cea a copilăriei viitoare. Care transfer, la cât de bună e poezia, ar fi de mirare să nu reuşească.

Radu Vancu