Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Mircea Petean,
Linişte redusă la tăcere
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011, 114 pag.

Haiku-ul nu poate fi importat. Oricât de „meseriaş” ai număra silabe şi accente, rămâne acel ceva al limbii/viziunii în care s-a ivit, de nereprodus fără rest. Mica schiţă de peisaj în care se insinuează dimensiunea etică poate fi mimată cu dexteritate, dar rezultatul va fi nu un haiku, ci un poem în trei versuri informat, în cazul nostru, de privirea şi istoria limbii române. Nu-i locul să intru în detalii, căci Mircea Petean ştie şi singur că aşa stau lucrurile: „Ignorarea esteticii speciei, ca şi a filosofiei pe care se sprijină (taoism, budism, zen) conferă caducitate oricărei întreprinderi.”
Aşadar, un volum trilingv (versiunea franceză: Yvonne şi Mircea Goga, Letiţia Ilea, cea engleză: Cristina Tătaru) cu poeme mai vechi şi cu altele noi, precedate de un poem critic, Însemnări despre haiku, intonat în stilul inconfundabil al poetului-editor sfătos, cu teorii armate sobru, dar cumva relativizate de o alunecare hâtră a demonstraţiei (Mircea Zaciu l-a prins exact în „amestecul de bucolic şi citadin, ingenuu şi livresc, speculativ şi direct, ironic şi grav, sentimental şi tăios, schimbând registre şi stiluri cu destulă degajare...”): „Definiţie: haiku-ul este linişte redusă la tăcere. / Liniştea este mundană, tăcerea – metafizică. Tăcerea / este primordială, liniştea – derivată. Liniştea e plină / de zarva lumii, tăcerea este vuietul din primordii”. Ciclurile Ploi, Zăpezi, Felurite, În sat, Între râuri, În port, În munţi, Lumină de august delimitează, ca şi Jucul nobil de altădată, locuri poetice în care să-ţi descoperi umbra rătăcind „metaforal”. Crochiuri narativ-lirice, şăgălnicii, pseudomadrigale, cu turnură epigramaticaforistică, deloc incomodate de dispozitivele constrângătoare ale versului, sub fireasca mişcare poietică. Iată: „un câine c-o păpuşă-n gură / a trecut strada – / ploaia-i pe ducă”; „azi-noapte / zăpada ne-a astupat urmele – / încă un dosar clasat”; „ca şi celelalte / obstacole – frigul / mă sporeşte”; „cărare tăiată în piatră / la capătul ei – casa cu grădina / şi acareturile ţărănucului”; „lumina pe deal / în zori – umbra dispare / sub pietre”; „lumina şi umbra îşi dispută / fiecare frunză – tremur / şi cutremur”; „dincoace de tăcere / e liniştea / dincolo – neant”.

Irina Petraş


Ion Zubaşcu,
Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011, 104 pag.

Dacă unele din cele mai emoţionante texte din Moarte de om. O poveste de viaţă (2010) erau e-mailurile sapienţial-testamentare trimise fiului, în Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească Ion Zubaşcu coagulează textele scrise parcă cu propriul sânge în jurul figurii obsedante a tatălui (al cărui chip, după cum precizează, nu-l cunoaşte decât dintr-o fotografie retuşată – şi deci falsificată – din juneţea de honved). Aşadar, după o carte (parţial) a fiului, urmează una (integral) a tatălui. Pentru a recompune marea figură paternă necunoscută, sunt convocate surse dintre cele mai eterogene – în primul rând, poeme de o emoţie contondentă, precum o directă în figură (şi în inimă, şi în creier): „eşti un om atât de singur/ şi neînţeles în propria casă / de-ai şti cât de bine te înţeleg / cât de adânc îţi trăiesc singurătatea / când îţi simt răsuflarea geroasă alături de mine în noapte / (...) duşmănia mea ţi-ar oferi tocmai pretextul să mergi mai departe S| FII / să mai umpli câteva zile şi nopţi cu canistre de puroaie şi ură / (...) dar eu nu de tine vreau să mă izbesc / nu cu feroneria ta ruginită încleştat de gât vreau să mor / în propriile mele aşternuturi de carne / mă zvârcolesc zi şi noapte / o, cum numai Iacob cu Îngerul Domnului s-a bătut / muşc ca o fiară turbată până ţâşneşte sângele lor virgin / din infernalele duhuri care te poartă” (Către duşmanul meu personal). Apoi, sunt de găsit texte copiate direct din Arhivele CNSAS (de exemplu, inventarul averii mobile a condamnatului Zubaşcu Ilie, confiscate în 1950 de Securitate), transcrieri ale forumurilor de pe Internet, rezumate adnotate ale unor discursuri oficiale (al lui Vladimir Tismăneanu, de pildă), stenografieri ale discuţiilor cu persoane publice pe terasa de la Muzeul Literaturii, balade maramureşene ş.a.m.d. Numai un poet de forţă putea conatura o emoţie atât de personală cu un experimentalism pe măsură de programatic. Prin cele două cărţi recente, Ion Zubaşcu a reuşit cea mai spectaculoasă reinventare din tot optzecismul poetic – a cărui listă scurtă, după cum se vede, fusese închisă prea devreme.

Radu Vancu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara