Călin Torsan,
O zi. Ultima,
Editura Casa de pariuri literare, 2011

„Un tânăr scriitor... Asta mă-ntoarce cu cracii în sus când o aud: Călin Torsan, tânărul scriitor de la Muzeul Ţăranului Român!:) Ce tânăr, ce scriitor, ce muzeu până la urmă?
Un slujbaş încâlcindu-se printre iţele aşa-zisei lumi literare. Asta sunt.”
Aşa sună prezentarea pe care şi-o face autorul în introducerea romanului său. Roman mai mult cu numele pe pagina de gardă, pentru că scriitura este de tip diaristico-memorialistic, acţiunea şi personajele fiind destul de palid construite. Cartea începe foarte bine (se şi termină destul de bine), sub auspiciile unui personaj-narator destul de promiţător ca profil psihologic, cultural şi social: un tip însurat, cu copil, plictisit de familie, singuratic şi insomniac, cam alcoolic, un intelectual care citeşte romane în tramvai şi foloseşte cuvinte precum „pizdă” şi „pulă”. Ne aşteptăm la o istorie bovaric amuzantă, la un soi de picaresc pe distanţe mici. Ne tot aşteptăm la ceva action încă vreo 40 de pagini. Dar personajul-narator trage de timp, nu se hotărăşte despre ce să scrie, ce să povestească, la un moment dat se şi vaită că e greu cu scrisul, aşa că trage şi de scriitură, se apucă şi de teorie. Intelectualul nostru face când pe durul, folosind cuvinte tari, când pe vegetarianul spiritualizat lingvistic, vrea când să fie scriitor, când teoretician.
Autorul, ca şi personajul-narator, se confruntă cu trei probleme: mâncarea, mirosurile, moartea. Interesante, în sine, dar nelegate narativ, într-un story cap-coadă. Vrea să scrie despre ele, să se elibereze, dar literatura e mai mult decât auto-terapie. Folosind un cuvânt din terminologia culinară a naratorului, mai mult decât o tocăniţă. În afară de faptul că nu avem nici roman, nici jurnal, dar nici o altă formulă narativă viabilă, nu avem nici un stil, autorul ezitând între variante destul de contradictorii, de la stilul retro, subiectiv/ intelectual/ pretenţios, la stilul neo, decomplexat, cvasi-argotic, ne-literar. Mixajul sau metisajul stilistic care rezultă nu e unul tocmai fericit. Nu-i imputăm autorului că ne serveşte o tocăniţă din ingrediente atât de diverse (de la „Mă tăia pişarea” la consideraţii antropologice despre obiceiurile culinare), dar să aibă şi tocăniţa un stil al ei.
Aşa că prezentarea iniţială mi se pare onestă, la final. Dar când personajulnarator se va descâlci din iţele autorului, va fi posibil să iasă un roman chiar bun, semnat Călin Torsan.

Raluca Dună

Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir,
Teodoreanu reloaded
Editura Art, Bucureşti, 2011, 328 p.

În colecţia „Revizitări” a Editurii Art, coordonată de Mircea Martin şi deja cunoscută pentru temeinicia selecţiei, a apărut volumul Teodoreanu reloaded. Cum anunţă titlul, cei doi co-autori – Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir – revizitează literatura scriitorului interbelic şi poziţia acestuia în cadrul canonului critic românesc. Ionel Teodoreanu, autorul cu un imens succes de public în anii dintre războaie, a intrat din nou în atenţia cititorilor, de data aceasta sub lupa atentă a criticilor contemporani. Intenţia vizează probabil nevoia de a reconsidera un caz problematic al literaturii din timpul comunismului. Pe scurt, autorul interzis şi opera cenzurată îşi cer acum o judecată mai dreaptă. Nişte întrebări pertinente ar fi: reuşesc cei doi filologi să dea verdictul just? Să plaseze o nouă viziune asupra autorului Medelenilor? Aş zice puţin din prima şi, mai puţin, din a doua. Teodoreanu reloaded este o carte de sinteză, sub forma unor eseuri serioase şi documentate. Reprezintă mai degrabă o invitaţie lansată publicului şi, mai ales, criticii, de a-l lua în serios pe Ionel Teodoreanu. De a vedea în el mai mult decât un autor al copilăriei şi adolescenţei. Cei doi eseişi găsesc în cărţile acestuia complexităţi superioare. Cu toate acestea, analiza nu reuşeşte să îi ofere autorului o imagine cu totul nouă, completă. Şi, cel mai important, în urma publicării acestui volum, Ionel Teodoreanu nu pare a ieşi cu haine noi, cu o imagine reinventată faţă de ceea ce ştiam până acum. Atât Angelo Mitchievici, cât şi Ioan Stanomir, fac trimiteri frecvente la curentele europene, decriptează literatura lui Teodoreanu în funcţie de influenţele occidentale (cele mai multe dintre ele neintenţionate de autorul român, care era atent mai degrabă la fluxul propriei inspiraţii, şi mai puţin la trend-ul european).
Dincolo de premisele volumului care nu sunt neapărat neverosimile, ci insuficient probate, Teodoreanu reloaded împinge iniţiativa renegocierilor critice într-o zonă până de curând ignorată. De asemenea, invocarea frecventă a studiului lui Paul Cernat, Modernismul retro în romanul interbelic românesc (în care îi dedică un studiu aceluiaşi Teodoreanu), îi readuce laolaltă pe trei din cei patru autori care au dat nişte volume colective admirabile şi omogene: Explorări în comunismul românesc, În căutarea comunismului pierdut ş.a.

Iulia Iarca