Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

George Vulturescu,
Aur şi iederă
Piteşti, Editura Paralela 45, 2011, 95 pag.

În lumea poetului Nordului, cetăţile au un rol aparte pentru că pietrele lor spun o istorie culturală, distinctă în raport cu inocenţa sălbatică a rocii obişnuite, dar la fel de aspră. Medieşul Aurit (Castrum Megessalla), unde o contesă maghiară avea o sală de bal al cărei tavan era suflat cu preţiosul metal, de unde numele localităţii, îl instigă la o viziune descinsă din romantismul sepulcral, cu tuşe fantastic-gotice: „De o mie de ori i-am dat târcoale zidului/ cetăţii Megessalla/ de o mie de ori am văzut că din piatră creşte iederă/ şi iedera devine piatră în zid/ de o mie de ori trebuie să am puterea smintită/ a iederei”. Ruinele găzduiesc, după buna rânduială septentrională, năluci, în ale căror ceremonii şi secrete pătrund scriitorii, graţie smintelii lor divine. Nepot de cioplitor de cruci şi fiu de săpător de fântâni, stihuitorul crede în adâncuri şi în materia încremenită, cea care captează aerul, lumina şi vântul. Ochiul Orb e cel mai bun ghid în lumea pietrei sigilate de fulger, pentru că doar coridoarele lui secrete duc la revelaţia învingerii morţii, neputincioasă în faţa captării lapidare a numelor. Semnificativ, al patrulea ciclu din volum poartă titlul Din carnetele lui Caspar David Friedrich, modalitate de a potenţa prăpastia dintre natura divină şi infatuarea general umană. Singura formă acceptabilă de intruziune a umanului în imperiul mineral ar fi venerarea prin artă. La îndemnul pictorului-model, om transpus şi răpus prin artă, poetul îşi închide ochiul fizic spre a privilegia adevărata privire, aceea prin suflet.
Civilizaţia aurului e cucerită de aceea a iederii vitrificate, într-un lanţ trofic sui generis, unde simbolul îşi consumă, vorace, semnificatul, iar garanţia continuităţii consistă într-o mărturie pusă în seama mugurilor pietrelor. Bard al rugosului derivat din divinaţia elementalului, George Vulturescu nu cantonează, totuşi, în expresionism, cum s-ar putea interpreta după imaginile ce descriu fiinţa sângerândă sau zdrenţuită, ci în registrul imnic, potrivit unei firi gravisime, edificate religios, în sensul imperativului de a despărţi binele de rău. Motto-ul unui poem, semnat Bătrânii din Sălaj, dă seama de credinţa în condensarea expresiei, similară structurii univoce a rocii: „O piatră cu numele săpat în ea cântăreşte mai mult decât un munte”.

Gabriel Coşoveanu


Alex. Ştefănescu,
Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări
Viniete de Florin Ştefănescu, Bucureşti,Editura Curtea Veche, 2010, 207 pag.

Al doilea volum de „întâmplări“ al lui Alex. Ştefănescu înghite o bucăţică din primul (publicat în 2000). Dar, dacă autorul va mai găsi materie interesantă în depozitul de amintiri şi seria va continua, „întâmplările“ ar putea deveni un fel de pseudo-specie literară, cam ca momentele lui Caragiale. Ceea ce le caracterizează, în primul rând, este gradul zero al interpretării faptelor, fiindcă istoricul şi criticul literar – prin excelenţă, comentator – visează la o puritate a relatării, „fără comentarii“ analitice şi fără „ideologizare“. Nu există aici un ductus de moralist, iar „personajele“ (reale) nu sunt înfipte cu ac satiric în insectarul tipologiei. De pildă, Nicolae Manolescu apare atât în postură de generos (Darul lui Manolescu), cât şi de insensibil (Nicolae Manolescu şi călugăriţa), Mircea Dinescu, şi ca funambul drăcesc (Infernul vesel), şi drept cavaler magnanim (O bătaie ca-n filme). De aceea, esenţială rămâne gratuitatea amuzamentului, chiar dacă ridendo castigat mores.
În prima parte a cărţii, unde sunt evocate întâmplări cu scriitori, predomină comicul de situaţie. Am râs în hohote, deşi multe dintre ele le mai citisem o dată în revista Familia. În silueta gargantuescă a lui Alex. Ştefănescu se ascunde un spiriduş al farselor. Însă, la (auto)ironia şi umorul colosal al celui ce povesteşte, meşter în poante şi păcăleli, mereu pus pe şotii, se adaugă pitorescul uman al lumii scriitoriceşti, cu ludicul, extravaganţele şi „sucelile“ sale. A doua secţiune prezintă mai ales întâmplări neobişnuite, nu extrem bizare, ci doar dincolo de banal, unele aproape burleşti (ca şi cea care dă titlul volumului), câteva despre groaznicul farmec al ţărişoarei noastre. Nu toate textele sunt pilule de râs, fiindcă se găsesc şi pagini înduioşătoare (dragostea unui câine pentru stăpân, a surorii pentru frate) sau care trădează sensibilităţi poetice. Autorul are, în general, gust pentru sarea şi piperul vieţii, fie că e vorba de ridicol, caraghioslâc sau grotesc. Se pricepe şi la portretizări dintr-o întorsătură de condei, şi nu lipsesc nici expresivităţile de stil. Bărbat adormit în fotoliu atestă calităţi literare, iar anecdotele de un „haz nebun“ oferă o lectură savuroasă oricărui tip de cititor.

Gabriela Gheorghişor

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara