Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Gelu Vlaşin, Ayla,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 78 p.

Cine este sau ce este Ayla? Într-o notă de pe manşeta copertei a IV-a, poetul mărturiseşte că „ayla este punctul de reper necesar, este centrul pământului, alma mater. întruchipând sublimul existenţial, doza de imaginar luminos, ayla reprezintă o incantaţie transmisă înspre tot ceea ce adulez în momentele mele de maximă sinceritate: simţirea. ayla este simbolul feminităţii, este zborul, înălţarea deasupra lumii!“. Ayla este, de fapt, o fantasmă feminină care generează şi coagulează alte fantasme ori reverii, mai ales cultural-livreşti („în dimineaţa asta/ sunt cézanne/ şi beau absint/ şi fumez cu jojo/ tutun englezesc/ jojo are degetele/ în formă de pâlnie/ prin pâlnie se strecoară/ arakhne/ ca o imagine prăfuită/ care mă învăluie/ din piramide de calaveras“ sau „ayla îmi întinde palma/ lipită de geam/ şi geamul/ începe să-mi curgă/ printre degetele cu care/ altădată pictam/ tablourile lui dali“). Poemele din ciclul Aylei, cu o dicţiune simplă şi cu o puzderie de trimiteri spre culturosferă, par nişte încântătoare exerciţii de imaginaţie, chiar dacă un leit-motiv al lor este însăşi simţirea. Admitem însă că există şi o simţire/ trăire („miraculoasă“) în închipuire. Ayla devine numele unei meta-lumi, nu alta decât lumea poeziei lui Gelu Vlaşin. O lume ce are, uneori, o fizionomie proaspătă, radioasă, delicată şi o structură palimpsestică: „şi lumea-i/ o portocală în chip/ de zâmbet/ peste care cineva/ desenează harta unei glezne/ subţiri/ dintr-un poem scris/ de komartin“.
Cea de-a doua secţiune, calendarium, propune o poetică a cotidianului, cu referinţe la prietenii poeţi, dar care virează, câteodată, spre un culoar al imaginarului suprarealist: „cu perţa./ am băut nişte beri./ a doua zi./ în care absenţa lui komartin./ era atât de vizibilă./ încât nu m-am abţinut./ şi l-am sunat./ de data asta./ şi-a băgat el picioarele./ şi mi-am dat seama/ că avea un telefon./ aproape lichid./ prin care clipoceau provocatoare./ nişte cuvinte./ în formă de peşte“. Ultima parte a cărţii, intitulată sentire, este cea mai slabă, aproape că n-are deloc legătură cu poezia, întrucât conţine o serie de panseuri discursiv-emfatice, cu un vag aer filosofic şi cu multe locuri comune: „îmi place să privesc. să te privesc. pentru că privindu-te mă redescopăr“, „să descoperi simţirea trăindu-te. cred că asta-i chintesenţa existenţială. elimini bariere. depăşeşti limite“ ş.a. Ayla este o plachetă inegală, ca un fresh (de portocale, of course) înmulţit cu apă.

Gabriela Gheorghişor


Daniela Matei,
Maşina de întors timpul,
Bucureşti, Editura Art, 2011

„Prin 1987 sau 1988, la Cenaclul Universitas, şi-a făcut apariţia o studentă la Medicină, Daniela Moraru, ale cărei poeme mi-au produs nu doar încântare, ci şi uimire. De unde atâta dezinvoltură şi proprietate poetică – mă întrebam, aflând că viitoarea doctoriţă venea de la Sibiu, dar nu-l citise pe M. Ivănescu? Am crezut în vocaţia ei de poetă, i-am reproşat că nu se ia în serios, am regretat apoi plecarea ei în Statele Unite...”
Am citat un fragment din prezentarea de pe coperta a patra, semnată de Mircea Martin, în loc de introducere la biografia poetei. Fostă cenaclistă, de profesie medic şi cercetător de vârf în domeniul oncologiei, în Statele Unite, de mai bine de 15 ani, Daniela Matei ne propune un univers şi un limbaj poetic cu adevărat surprinzătoare. Deloc livrescă, fără reminiscenţe textualiste, deloc „făcută”, premeditată, „gândită” (deloc nouăzecistă), poezia ei are o spontaneitate şi o acuitate (sau „hiperrealism”) de bisturiu. Fie că este vorba de amintiri vechi, din copilărie sau de amintiri recente, din viaţa de spital sau din viaţa „personală”, ne întâmpină aceeaşi privire lucidă, atentă la detalii, o privire profesionistă, uneori rece, care pare să pătrundă în carnea realităţii, în materialitatea acesteia, pentru a ajunge, în final, la miezul imponderabil, emoţional, al acesteia. Privirea şi vocea ei au într-adevăr, cum observă şi Mircea Martin, o crudă ingenuitate infantilă, iar moartea, una din temele fundamentale, alături de tema timpului – moartea bunicilor, a unor prieteni din copilărie sau de acum, moartea unor pacienţi sau a unor străini, acele morţi cu care avem un contact neutru, mediatic – este tratată cu un ochi aparent acomodat la prezenţa şi persistenţa, în interiorul vieţii, a morţii. Remarcabilă mi se pare această privire complet dezvrăjită, neutră, dez-literaturizată, asupra morţii. Poate că exagerez, dar în acest moment mi se pare o privire inedită în literatura noastră. Daniela Matei are talent, are o materialitate specifică, naturală, a limbajului poetic, are multe lucruri de spus şi le spune neasemănător, pentru că privirea ei este structural diferită. Un debut puternic şi liniştit, plin de promisiuni.

Raluca Dună

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara