Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Florin Logreşteanu,
Casa cu iederă
Editura Contemporanul, Bucureşti, 2010, 343 p.

Printre destule experimente narative recente, bogate rizomatic, fractalice, cu orizont „mapamondic”, îşi fac, totuşi, loc, şi cărţi care pun grav probleme istorice regionale, modelate în pasta unor micro-biografii, credibile întrucât non-teziste. Este cazul romanului semnat de Florin Logreşteanu, un fin observator de comportamente, fibră de moralist, neîndoios, şi cu aplecare spre reţeta realistă a reconstituirii salubre, sine ira et studio. Având în vedere că tema consistă în naşterea şi progresia conflictului dintre sârbi şi albanezi de acum mai puţin de două decade, instanţa auctorială, ca timbru şi accent, capătă un predominant rol „ideologic”. Autorul are inspirata idee de a muta tensiunile din planul oficializat, de PR, în sânul unei comunităţi multietnice dintr-o clădire veche, Casa cu iederă, a unui mic oraş care absoarbe, printr-un cârciumar, un păsărar (obsedat de soarta zburătoarelor ce cuibăresc în iederiş, ameninţate de răpitoare atroce, un soi de mise en abîme al tramei generale), un arheolog sau un student zgomotul crunt al războiului iminent. Secvenţele centrate pe tulburarea generată de „mândriile” naţionaliste etalabile instantaneu, aspect care inseminează, peste tot, în lume, violenţa iraţională (sigur, expresie tautologică) alternează cu monologuri raţionaliste, antamate de arheologi de profesie. Sunt invocaţi vechii iliri, dardani, şi, în general, traci, ale căror vestigii, mai ales morminte, funcţionează ca un fel de provocare involuntară pentru contemporanii noştri, care au de furcă, repetat, în a discerne care mormânt e din primul mare război sau din al doilea (gropi comune se conturează şi acum) şi care aparţine unor straturi multiseculare. Pământul, seren şi amoral, oferă inombrabile dovezi de interpretat. Meritul lui Florin Logreşteanu constă în atitudinea imparţială, de unde derivă şi variantele de „adevăr” ale actanţilor.
Sârbul Adnan Ianovici intenţionează să se însoare cu albaneza Alma Themo, ca vecini, între altele, în simbolica şi tot mai expusa trepidaţiilor tancurilor Casă cu iederă. Cazul logodnicilor, pe fondul escaladării conflictului interetnic (radioul şi televizorul sunt personaje difuze, dar puternice), interesează toată comunitatea. Dacă adăugăm şi prim-planurile cu suspiciuni de spionaj, atribuite cui n-ai crede, spre pildă bătrânului păsărar, Hader, proprietar scăpătat, putem vorbi de un convingător roman al isteriei colective în faza ei mocnită.

Gabriel Coşoveanu


Mihai Dragolea, Epiderma de bazalt.
Colecţia de mirări 2
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, 188 p.

Cu eseurile În exerciţiul ficţiunii şi Arhiva de goluri şi plinuri, plus două cărţi de proză (Călătorii spre muchia de cuţit şi De departe spre aproape), Mihai Dragolea îşi definise deja profilul de specialist în fragmentaritate – emfaza simpatică, experimentând liber, dar şi cu o doză de lingoare scripturală, registre, jocuri stilistice, contaminări imagistice în umbra cărţilor. Vag sentimental, cu răsfăţuri de colecţionar capricios, el se instalează în ipostaza de spectator atent şi ironic al Lumii. Colecţia de mirări din 2005 lega laolaltă „un snop de înfiorări”, despre ceva „întâmplător, destul de dezordonat”, „cam plin de praf şi neîngrijit”. Secvenţelor de atunci: Calul, inelul, tomberonul şi urmarea; Binoclul, pocnitoarea şi regele supărat erotic etc., li se adaugă altele, gen Nod de cale ferată cu călugăr şi televizor sau Pâine fără ameliorări, tălpăgeala cu papagali, copilul cu dinţi bruni – la fel de imprevizibile şi fără altă regulă decât asistarea democratică şi în recondiţionat stil optzecist a pestriţului cotidian. Uimirea e întreţinută de componente poetice ale firii sale, naivitatea jucată garantând dreptul la o barocă neorânduială de scris şi atitudine. Dincolo de vecinătăţile suprarealiste, prozele demonstrează că, lăsate la voia întâmplării şi contemplate în forfota lor firească, lucrurile chiar sunt vecine şi ascund conexiuni aiuritoare. În Flori ofilite şi 14 minute cenuşii, de pildă, doi „întristaţi amici”, aşezaţi la un pahar de vin, ignoră apatic-agasaţi oferta unui tânăr „cam ponosit, cu privire vicleană, cu o geantă pe umăr şi un bucheţel amărât de flori gata ofilite” şi cad în suspendate meditaţii despre ultimele 14 minute de viaţă promise de blestemul celui refuzat. În Motanul furat, poezia cu Birlic şi căţeluşa Astra, Sebastian cel cu gura căscată a mirare ascultă înjurăturile proferate de un fost proprietar de motan, ivindu-i-se în minte o secvenţă cu Birlic, „cea mai poetică, mai emoţionantă coregrafie a ezitării din câte are cinematografia românească”, şi, pe o cale de consecinţă ţinând de caleidoscopica alcătuire a lumii, Sighişoara, unde, „turtit de poezia poeţilor şi de poezia locului”, asistă la un tablou impresionist cu doamnă în pervaz şi-o căţeluşă Astra. Oarecum de pe tuşă, Mihai Dragolea reţine splendide detalii ale jocului de nimeni contabilizate, faultări cu bătaie lungă de nimeni huiduite.

Irina Petraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara