Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Spiritul critic la Liviu Petrescu.
Volum coordonat de Sanda Cordoş
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011, 195 pag.

Readucerea în discuţie a unor figuri tutelare ale criticii noastre, prin reeditări sau cărţi de tipul celei semnalate aici, ar trebui să intre în atributele normalităţii, şi nu se întâmplă tocmai astfel, în sensul că, dacă un discipol sau un fost student nu se zbate pentru rememorare, unele nume majore se pot, uşor-uşor, uita. Şi nu este vorba doar de numărul de citări prin varii studii, ci de identificarea unui anumit profil uman, ataşabil unui proiect paideic. Cine are nevoie de savanţi care nu ştiu să transmită? Şi ce ar fi ştiinţa de carte fără un stil de împărtăşire a cunoştinţelor? Acestea par să fie amorsele coordonatoarei, care vorbeşte net despre o dublă legitimitate a studenţilor clujeni din anii 80: echinoxişti şi „studenţii Petreştilor”. Liviu Petrescu, discret, dar exigent, sensibil la „mirajul actualităţii” (după propria-i expresie), dar vecin, structural, cartezianismului, şi soţia sa, Ioana Emanuela Petrescu, au ghidat generaţii întregi de tineri studioşi, interesaţi nu doar de postmodernism sau de Eminescu, ci, poate în special, de problematica identificării unei căi de acces la atari subiecte. La amândoi conta, evident, şi experienţa externă, preponderent americană, pentru că din bibliotecile californiene (şi, în principiu, occidentale) au venit, chiar dacă afectaţi de regimul ostil pluralismului ideatic, germenii înnoirii şi sincronizării. Sanda Cordoş sintetizează clar contribuţia profesorului, evidenţiind „desfăşurarea pedagogică a argumentaţiei”, „interesul pentru calitatea artistică a imaginii” şi, în special, „convingerea că literatura este o expresie a condiţiei umane şi că, secondând-o, critica lucrează, ea însăşi, într-un sens mai larg, cu valorile umanului”.
Atent construit şi populat cu măsură, volumul se recomandă, de la sine, ca Gedenkschrift decent, dar şi ca ansamblu de atitudini privind condiţia criticii, în genere. Aulicul şi elegantul Liviu Petrescu, generosul profesor, ascuns, uneori, îndărătul faimoşilor săi ochelari (protectiv?, ironic?), se pronunţă astfel: „Calmul valorilor este un corolar al marelui frig stelar”. Încrezător în „independenţa” (a se citi „autoritatea”) criticii în raport cu literatura, defensor al ordinii şi ostil obscurităţii de orice fel, criticul clujean rămâne un model de echilibru (cum spune Ion Pop în evocarea sa) şi de adecvare conceptuală cuplată cu funcţionalitatea decupajului (Monica Spiridon).

Gabriel Coşoveanu


Vlad Ioan Tăuşance,
Legende urbane,
Bucureşti, Editura Herg Benet, 2011, 90 pag.

Coperta volumului Legende urbane, descriind o pereche de blugi decoloraţi, suflecaţi deasupra picioarelor încălţate cu o pereche de tenişi, care stau într-o poziţie stingheră, te invită să-i lipeşti eticheta „adolescentin”. Pe care nici versurile dinăuntru nu se întrec s-o dezmintă. Un epitet folosit îndeobşte pentru conotaţiile sale peiorative, mai ales în recenzii. Ce descoperi parcurgînd volumul sînt însă aproape uitatele sale conotaţii pozitive. Iată în ce-ar putea consta acestea: o sensibilitate expusă, purtată în sloganuri şi badge-uri cu mesaje scurte şi cuprinzătoare; o oscilaţie între witty şi vulnerabil (poemul „Going home”, cu o Americă amintind de Rusia lui Marius Ianuş, cu toată distanţa culturală între cele două zone şi cu toate diferenţele de mijloace care-l despart pe Tăuşance de Ianuş: „america/ răspunde-mi la mailuri america/ dă-mi un sms măcar/ nu mai sta pe invisible// sunt eu/ copilul tău din flori/ din iarna lui ‘78/ erai în turneu america/ aveai plete şi fumai kent/ localnicele în ie/ fugeau înfiorate/ din comunele suburbane/ să-ţi vadă showul cu lasere/ ai anulat concertul america”); o supraexpunere la clişeele vremurilor noastre („în oraşul ăsta/ exact la trei minute după mizeul nopţii/ curg exact/ 128/ de litri/ de sânge […] suficient pentru/ a face prima pagină/ ziarelor proaspete şi colorate/ ca nişte flori carnivore/ crescute pe trotuare/ pe la 4 jumate”), şi, uneori, versuri pur şi simplu foarte bune („aici ajungi să ai o casă/ acolo vom fi singuri/ aici vom visa urât despre/ acolo/ vom mirosi urât/ a pământul de acasă/ care-ţi intră prin haine/ care-ţi încarcă bagajul la cântarul de pe aeroport/ care-ţi mucegăieşte ultimele bancnote”). Din păcate, versurile de dragoste (atîta cîtă dragoste e în ele, pentru că de obicei se cîntă tocmai lipsa ei) nu sînt aproape niciodată bune. Din fericire, mai sunt şi alte teme de urmărit.
Volumul este fără îndoială inegal, receptarea sa depinzînd aproape exclusiv de relaţiile cititorului cu cultura pop şi cu estetica minimalismului intenţiilor artistice: în lipsa sa de ambiţii culturale tari, Legende urbane aminteşte de prozele din Cinci minute pe zi ale Laviniei Branişte. Majoritatea poemelor respiră o ingenuitate care poate trece cu uşurinţă drept stîngăcie, o dorinţă de-a surprinde care poate friza impostura şi o convieţuire cu cultura pop pe care-o poţi expedia cu uşurinţă drept superficială. N-aş putea însă să pledez hotărît în privinţa uneia sau a alteia dintre receptări, pentru că volumul însuşi n-o face.

Ana Chiriţoiu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara