Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Mirela Cioabă,
Singurătatea eroului tragic. Eschil, Sofocle, Euripide.
Prefaţă de Constantin Paiu,
Craiova, Editura Aius Printed, 2011, 218 pag.

Sub zodia înţelegerii jertfei este conceput acest studiu, informat după standarde academice, dar purtând şi amprenta de insider a autoarei, actriţă pe care scena a învăţat-o multe lucruri transmisibile despre condiţia celui care poartă semnele altei lumi, a zeilor sau cum vrem să numim acea entitate care ne scoate, de regulă brutal, din normă. Lumea vechilor greci, cu „naivitatea ei genială” (cum memorabil a spus Erwin Rhode în Psyche), este revizitată în toate articulaţiile ei susceptibile de a indica sensuri pentru asocierile între oameni (soţ-soţie, stăpân-sclav) sau între oameni şi forţele neînţelese de ei. O întreagă morală, distinctă, dedusă din aderenţa la un crez, la universalii, respectiv la zei, se află la originea conflictelor din tragediile elinilor. Accentul se găseşte întotdeauna într- un dincolo, într-o zonă unde inteligenţ a muritorului bâjbâie. Într-o astfel de zonă se duce Licurg, respectiv la Oracolul din Delphi, însoţit de cetăţeni de vază ai Spartei, să afle confirmarea pentru reformele pe care voia să le facă. Nimic neobişnuit, iarăşi, în a considera răzbunarea – topos al tragediei de atunci – un act sacru, derivat din mânie, dar agreat de zei, ei înşişi vindicativi şi, în general, resentimentari. Ne amintim, astfel, de ce Platon s-a ridicat contra miturilor homerice, populate de personaje care cu greu s-ar fi putut numi modele de comportament. „Pentru Hecuba, Medeea şi Electra – opinează Mirela Cioabă – răzbunarea, ce ia forme ultime, reprezintă de fapt strigătul de disperare al omului arhaic ce nu găseşte altă soluţie pentru durerea sa decât pe aceea a pustiirii totale”. Oarecum altfel stau lucrurile cu Oedip, Antigona sau Ifigenia, al căror strigăt de singurătate găseşte un ecou.
Un studiu binevenit, despre situaţiilimită, despre orori sublimate în artă, despre o umanitate pe care noi o numim astăzi canonică, dar care ne revelă, la fiecare re-explorare, surpriza unor intensităţi neverosimile. Singurătatea este acea stare care motorizează trăirile apte să genereze tragedia, ea având natură duală, egal creatoare şi distructivă. Pentru a demonstra aceasta, autoarea îşi aliază nume sonore recrutate dintre teatrologi, filologi, psihanalişti, antropologi, filosofi ori critici de artă, într-un efort condensat menit să îndemne la reflecţie asupra precarităţii perpetue a vanitoasei fiinţe umane.

Gabriel Coşoveanu


Lavinia Branişte,
Cinci minute pe zi,
Bucureşti, Editura Casa de pariuri literare, 2011, 164 pag.

„Cinci minute pe zi” – formula magică pe care o conţine aproape orice reţetă a fericirii trupeşti sau mentale, de la periajul dinţilor la spunerea unei mantre – pare să promită, plasat în titlul unui volum de proză scurtă, o terapie sau cel puţin o cură. Nu întâmplător curele – de slăbire, de obicei – devin un leitmotiv în multe dintre textele din volum, cum nu e întâmplător nici că mai toate prozele din carte se citesc în cel mult cinci minute. Ce fel de cură să fie însă cea propusă de Lavinia Branişte? Greu de numit cu un singur cuvânt; doi dintre comentatorii de până acum ai volumului, Rareş Moldovan şi Alina Purcaru, se referă la Bridget Jones; ar fi putut, la fel de bine, să fie Ally McBeal, pentru că trimiterea e spre orice maestră a micilor gafe cotidiene, a autoironiei şi a dezvrăjirii (neobstinate, dar eficiente) a aşteptărilor, proiecţiilor şi, în fond, a clişeelor de care tindem să ne înconjurăm. Prozele nu debordează de umor, în sensul că nu cultivă umorul ca modalitate proximă de expresie, dar nici nu-l evită, cu toate variaţiile lui mai mult sau mai puţin onorabile, în desele prilejuri când micile – mai bine spus, măruntele, ocazional meschinele – întâmplări relatate par să-l conţină.
Volumul aproape că nu are nicio miză, cel puţin nu în sens tare, cultural; miza lui pare să fie aceea de a-şi dezobişnui cititorii – ghidaţi în primul rând de empatie şi abia apoi de diverse „instrumente” de profil – de-a mai avea mize, lăsându-i să se amuze circumstanţial pe parcursul acestei cure amărui în care se amestecă ingenuitatea, ridicolul, inteligenţa, convenţionalul şi, în general, lipsa de măreţie a celor mai multe dintre împrejurările vieţilor noastre. Volumul Cinci minute pe zi poate ţine cu succes locul unui prieten mucalit pe care-l scoţi la o bere ca să-l asculţi povestind, ştiind că are să te facă să râzi – nu neapărat în hohote, dar inteligent – de toate întâmplările de peste zi. În fine, nu degeaba am amintit de lectura empatică: Lavinia Branişte are o remarcabilă sensibilitate a lucrurilor mărunte, inglorious, specifică de regulă prozatorilor anglo-saxoni, şi o ştiinţă agreabilă a dozării efectelor, atât în povestire, cât şi în dialog. Şi nu, n-am să-mi închei recenzia făcându-i autoarei urarea de-a scrie un roman, cum se procedează îndeobşte cu autorii de povestiri, ci sperând că va persevera în cadrul aceluiaşi gen al prozei scurte şi foarte scurte, pe care deja îl stăpâneşte foarte bine.

Ana Chiriţoiu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara