Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Pavel Gătăianţu,
Anarhie cu pauză de ceai,
Novi Sad, Fondul Europa, 2011, 41 p.

Un principiu din lingvistica istorică spune că la extremităţile geografice evoluţia lingvistică se petrece mai greu (de aceea portugheza şi româna ar fi conservat mai mult din litera şi spiritul latinei). Spus mai scurt, periferiile ar fi conservatoare. O prejudecată asemănătoare, dar eronată, stipulează că, la extremităţile geografice ale literaturii române, evoluţia se petrece mai lent. Adepţii respectivei prejudecăţi, gândindu-se de pildă la literatura din Basarabia, au impresia că e într-un fel de retard istoric, condamnată la un păşunism naţionalist altfel lăudabil, dar literar compromiţător pentru orice talent – ca în cazul-etalon al lui Grigore Vieru, să spunem. Uită adepţii amintitei prejudecăţi că taman dinspre literatura basarabeană au venit după Revoluţie câţiva dintre cei mai reformatori şi mai vitali scriitori, de la Galaicu-Păun şi Dumitru Crudu până la fraţii Vakulovski şi Ştefan Baştovoi. Mult mai puţine nume de importanţă egală se pot cita dinspre spaţiul literaturii de limbă română din spaţiul ex-iugoslav; unul dintre ele cred că ar putea deveni cel al poetului Pavel Gătăianţu, al cărui nume nu circulă atât de mult cât ar merita, deşi s-a scris suficient de consistent despre poezia lui, încât Virginia Popovič să poată strânge textele critice într-o carte respectabilă. Cel mai recent volum al lui Gătăianţu, Anarhie cu pauză de ceai (simpatic titlu, nu?), mi-a adus aminte de Ai vrea tu tense al lui Bogdan Lipcanu – ambii au cam aceeaşi plăcere în a revizita cu ironie rece miturile urbane ale istoriei recente; iată două texte ilustrative: „Tovarăşului Tito îi plăceau jumările/ Avea bucătar special ca orişicare preşedinte/ Care îi prepara în fiecare dimineaţă/ Jumări calde/ Tovarăşul Tito iubea şi femeile/ Şi ţigările şi vinul de bună calitate./ Mare şmecher mai era/ Şi tovarăşul Tito” (Tovarăşului Tito îi plăceau jumările), „Treizeci de Dumnezei în treizeci de judeţe/ opreau păsările în zbor/ precipitaţiile şi respiraţia/ violau cântăreţele în costum popular/ acelea ce şi azi se mai târăsc/ pe ecranul televiziunii publice/ treizeci de Dumnezei în treizeci de judeţe/ formau mici imperii româneşti / cu diavolul pe drapel.” (Dumnezeii din judeţe). Din când în când, un pathos neaşteptat, dar ataşant inflamează poemul – ca în Mamă, povesteşte copiilor povestea cu Iugoslavia, de exemplu. Pavel Gătăianţu merită urmărit mai atent.

Radu Vancu


Marius Ianuş,
Refuz fularul alb,
Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2011

Toată lumea îl cunoaşte pe Marius Ianuş. Un poet foarte bun, care, în felul său, a făcut „istorie”, dar complet nebun, spune gura lumii. Şi poate că este aşa, poate că omul Marius Ianuş este nebun, dar este el vinovat de propria nebunie? Volumul de poezie publicat recent ne dezvăluie tocmai încercarea disperată de a se salva, prin cuvinte, de propria nebunie, de a ieşi din gaura neagră a propriului creier. Nu ştiu cine încearcă să salveze pe cine, poetul pe om sau omul pe poet, dar, în orice caz, în Refuz fularul alb, poetul şi omul Marius Ianuş face un extraordinar tur de forţă, psihologic, de limbaj, de credinţă, în numele propriei salvări, pentru a goni de la sine „soluţia” sinuciderii. Unele poeme sunt notaţii (ne-suprarealiste) ale gândurilor care se lovesc unele de altele, altele sunt bocete, altele imprecaţii, altele, cântece de dragoste, unele prea impregnate de psihologia („nebunia”) omului, dar toate atât de pline de o uriaşă forţă interioară: aceeaşi care îl şi întunecă, care îl şi luminează. Marius Ianuş este un om puternic, un poet puternic, puterea lui este atât de mare, încât ţâşneşte şi în direcţia bună, şi în direcţia rea, în credinţa, ca şi în poezia lui, puterea lui („animalică”) îl târăşte departe de sine, într-o singurătate care îl de-personalizează, desfiinţează: „(…) Sunt cel care stă şi plânge pe această bancă./ Cel a cărui privire alunecă peste aceşti copaci.// Ajută-mă, Doamne, ridică-mă din lacrimi./ Spulberă singurătatea mea. Dă-mi Viaţă./ Dă-mi Duh Sfânt.”
Refuz fularul alb este un document (autenticitatea capătă nebănuite valenţe) de credinţă, al unui Iov al secolului XXI, care doar prin cuvintele sale poate căuta cheia salvării. Poezia pe care o scrie Ianuş acum este poezie religioasă, dar poezie de cea mai bună calitate (cu câteva excepţii, poemele din ciclul omonim şi superbul Rusia, mama de la final). Emoţionante până la lacrimi sunt poemele-scrisori adresate Zveruţei, fetiţa de care tatăl este despărţit: „Zveruţa mea, te aştept în parc, fetiţă frumoasă, inima mea./ Nu ştii tu cât am plâns fără tine.// Dacă n-aş şti că Dumnezeu te iubeşte/ mai mult decât aş putea visa să te iubesc eu/ aş înnebuni.”

Raluca Dună

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara