Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Radu Vancu,
Eminescu. Trei eseuri,
Sibiu-Cluj Napoca, InfoArt Media –
Argonut, 2011, 171 p.

După ani de-a rândul în care eforturile de demitizare a lui Eminescu au ultragiat românul patriot şi degrabă lăcrămător la auzul numelui poetului, iată că un tânăr poet şi critic a găsit de cuviinţă să se aplece asupra operei eminesciene nu pentru a arăta că aceasta este depăşită, ci dimpotrivă, pentru a se revendica de la ea, pe sine şi întreaga generaţie căreia-i aparţine.
Cartea conţine trei eseuri, inegale ca dimensiuni: primele două, Poezie şi existenţă şi Poetica tăcerii, de circa treizeci de pagini fiecare, propun două noi premise pentru revizitarea operei eminesciene. Personalizarea operei, sinonimă cu „celebrul deziderat al anulării distanţei dintre subiect şi obiect” specific romantic, ne dezvăluie, în primul eseu, un Eminescu depăşind romantismul, care „află, într-un mod acut al suferinţei, ceea ce poeţii strict romantici nu putuseră să ştie, şi anume că, după aşteptata desfiinţare a diferenţei între subiect şi obiect, lumea devine un limb fantasmatic din care nu mai există cale de întoarcere.” Astfel, Radu Vancu găseşte că Bacovia, Mircea Ivănescu şi poeţii douămiişti provin din aceeaşi direcţie, a poeziei „existenţei”, posibilităţile oferite de aceasta fiind „departe de epuizare”.
Al doilea eseu se concentrează pe tăcerile şi şoaptele din poezia eminesciană, criticul remarcând că, la Eminescu „retoricii romantice îi este aplicat consecvent, ba chiar aproape programatic, un procedeu de bemolizare”. „Tăcerea” din poezia eminesciană este analizată în paralel cu aceea din opera lui Hölderlin şi a lui Mallarmé, această perspectivă dezvăluindu-ne un Eminescu depăşind condiţia consacrată de „romantic întârziat” şi contemporan spiritual al celor doi mari scriitori europeni, „venind dinspre primul înspre al doilea şi urmărind o direcţie lirică mai pronunţat tragică”.
Cel de-al treilea eseu, Imaginarul apocaliptic, este o cercetare aplicată a imaginarului eminescian, pornind de la ideile formulate de G. Călinescu, Negoiţescu şi Ioana Em. Petrescu, urmând însă un parcurs propriu. Radu Vancu nu crede în rolul decisiv al vizionarismului la Eminescu, motiv pentru care metoda lui va fi identificarea unui „imaginar eminescian ale cărui componente să aibă o funcţie cosmică generată nu numai de imaginaţia dinamizatoare, ci şi de gândirea care ordonează, de reflexivitatea structurantă. ” Interesante sunt motivele apocaliptice descoperite (cetatea, profetul, visul profetic, eshatologicul) şi analiza acestora, dar cu adevărat remarcabilă este demonstraţia, cu textele alăturate, că imaginarul apocaliptic eminescian se trage direct din cel biblic.
Redăm, în chip de concluzie, cuvintele autorului: „atât prin proto-biografismul lui, cât şi prin imaginarul acesta apocaliptic, Eminescu se dovedeşte surprinzător de îndeaproape de biografismul şi expectanţa apocaliptică douămiistă.” Această nouă perspectivă, prin care Eminescu devine contemporanul nostru, este una care merită reţinută în bibliografia eminesciană.

Luminiţa Corneanu


Gina Călinoiu,
Jerzy Grotowski – metafizica artei actorului
Prefaţă de Mihaela Tonitza-Iordache
Piteşti, Editura Paralela 45, 2010, 236 p.

Înnoitorii dintr-o artă dependentă de interfaţă, cei veritabili, sunt greu identificabili, din motivul absolut limpid al rarităţii lor. Dramaturgii schimbători de paradigme sunt, prin natura lucrurilor, infinit mai cunoscuţi decât cei care duc sub reflectoare (ori alte surse de lumină) operele lor. O carte despre un gânditor al teatrului cheamă, oportun, măcar un zvon despre ideea de ordine şi, mai ales, de trudă, într-un domeniu redevabil, după vulg, preponderent inspiraţiei. Autoarea a reuşit să cunoască, direct, colaboratori de-ai enigmaticului teoretician al teatrului sărac (el nepermiţând imprimarea pe bandă magnetică a eforturilor sale scenice), atât din Polonia lui natală, cât şi din Italia, unde acesta şi-a continuat experimentele sub semnul formulei lui Peter Brook arta ca vehicul. Parcurgem un volum documentat, orientat didactic, dar şi ispititor pentru amatorii de teatru sau, în sens mai larg, de experiment artistic. Respectivul vehicul fiind chiar fiinţa umană, nex-ul preocupărilor întru desăvârşirea artei spectacolului este de aflat în antrenamentul celui care performează ca atare, calitatea acestuia evaluându-se prin analizarea procesualităţii, în sensul că, până la o reprezentaţie, se avansează prin repetiţii, deseori atât de numeroase şi semnificative pentru calibrarea sensurilor, încât numele lui Grotowski va fi perpetuu legat de laborator, prin urmare de facere, considerată adevărata materie de investigat, cu sensul de profitabilă egalmente epistemologic şi omeneşte.
Cel care a debutat în calitate de regizor, la Cracovia, cu Scaunele lui Ionesco, se dovedeşte un demn emul al lui Stanislavski, aspect asumat, de altfel, şi modulat, inevitabil, cu aport propriu, cu tehnici asiatice, cunoscute la sursă, de supraveghere şi, eventual, augmentare a funcţiilor corpului, care se cere domesticit, trecut prin ordalii diverse, pentru că doar aşa i se pot revela resursele. Pariul este imens, sugerează autoarea, citându-l intens pe Grotowski, pentru că o reconstruire de sine, cu sau fără baze yoghinice ori din culturi primevaliste (de aceea îl vom găsi invocat şi pe Eliade), poate fi sursă a ruinării eului până la anvergură patologică. Arta spectacolului, percepută ca mod de implicare esenţială a fiinţei în acea curiozitate de a fi cu celălalt, devine o cale a salvării. Mai sus de orice, un volum despre Grotowski ar trebui să atragă atenţia, într-un spaţiu al exprimării unde se rosteşte fioros de inconsistent, şi toată ziua, termenul talent, că perfomanţa se învaţă la şcoală. Era să uit: cu maeştri.

Gabriel Coşoveanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara