Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Radu Stanca, Doti,
Ediţie îngrijită şi prefaţată de Ioana Lipovanu,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 446 p.

Este admirabilă iniţiativa Editurii Cartea Românească de a publica în ediţie completă opera poetică a lui Radu Stanca. Fără a fi, aşa cum anunţă chiar coordonatoarea acest proiect, Ioana Lipovanu, o ediţie critică, Doti se impune ca o carte de colecţie pentru cititorii de poezie.
Selecţia poemelor are la bază ediţia întocmită de Monica Lazăr, din 1980, Editura Dacia, Cluj-Napoca, în care Ioana Lipovanu operează câteva schimbări: adaugă poeme inedite publicate în reviste, reordonează, redenumeşte anumite texte.
Un singur semn de întrebare am în faţa volumului, serios construit altminteri: din douăzeci şi şase de pagini ale prefeţei, coordonatoarea dedică operei poetice a autorului numai cinci. În studiul introductiv, vedetă este ipostaza de dramaturg a cerchistului Radu Stanca. Apoi de teoretician, mai ales al teatrului. Abia apoi aceea de poet. Şi totuşi, în faţa cititorului se deschid apoi peste patru sute de pagini de poezie. Numai poezie.
În Doti, îl întâlnim pe poetul recitat de actori, citat de adolescenţi, studiat de cercetatori. Cu alte cuvinte, aici se găsesc poemele la care sunt sensibile toate segmentele de cititori. Citez un fragment dintr-un poem care, deşi nu se numără printre titluri celebre, precum Buffalo Bill, Trubadurul mincinos, Ars doloris şi, mai ales, Corydon, este nu mai puţin reprezentativ pentru muzicalitatea liricii lui Radu Stanca, pentru acele rime şi asonanţe insolite: Baladă studenţească: „De două nopţi, de când prin văl de fum/ Nu-l mai zăresc urcând încet spre casă/ Pe tânărul ciudat de peste drum,/ O presimţire stranie m-apasă [...] Obişnuit cu el, cu mersu-i grav,/ Pândeam sosirea lui din geam, departe,/ Căci m-atrăgea în chipul lui suav/ Nu ştiu ce ochi străin, demonic foarte.” Dincolo de versurile bine potrivite, Radu Stanca încifrează întotdeauna şi o poveste în poemele sale. Ceea ce le asigură, odată în plus, rezistenţa în timp.
Acest eveniment editorial este o invitaţie la relansarea receptării critice, aproape de momentul când se împlinesc cincizeci de ani de la moartea omului Radu Stanca. Poetul pare să aibă, desigur, o existenţă mult mai îndelungată.

Iulia Iarca


Ioan-Pavel Azap, Uşa cu picioarele pe pământ
Piteşti, Editura Paralela 45, 2011, 40 p.

„Poet şi prozator pe de din două”, Ioan-Pavel Azap este cunoscut mai ales pentru cronicile de film din „Tribuna” clujeană. Reunite în volume, i-au adus, printre altele, Premiul „Ion Cantacuzino” pentru critică cinematografică al UCIN pe 2010.
Noua plachetă de versuri nu înnoieşte neapărat instrumentarul, dar îi face mai vizibile accentele. Mai degrabă decât „stângăcie simulată” ori „naivism ironic” (cum zice textul escortă), descopăr o pliere anume a cuvântului la viziunile care populează imaginarul consumatorului de peliculă. Fără titlu, de câte două catrene, rimate şi ritmate liber, poemele sunt mici scenarii cu morală deghizată şi cu o bine însuşită ştiinţă a derizoriului, spiritualizând graniţele dintre obiect şi nume, cuvânt şi sens, dar şi dintre social, individual, mitologic. O democratizare largă a poeticului care vizează, în emisii aproape telegrafice, recuperarea esenţei. Poemul de deschidere enunţă tema : era informaţiei goleşte existenţa de mister; când totul se ştie, singura salvare e conservarea unor rămăşiţe de mit, rezistente la prozaicitate („Ştiu că zăpada e din vată de zahăr”). Ici-colo, inserţii „subversive” care tulbură logica întregului, în manieră Caillois – vezi demontarea non-ştirii prin retezarea scurtă a suportului ei („cazul” tramvaiului deraiat în oraşul în care nu există tramvai). Poemele au şi ceva de limerick – aglomerează dramatic detalii fără legătură evidentă şi le împacă şui, întrun final halucinant, grotesc, comic fiindcă absurd. „Os livresc”, în propria descriere, asumă fiori şi cuvinte pe o linie foarte generoasă în economia ei bine controlată de la Coşbuc şi Topîrceanu, la Minulescu şi Bacovia, rezumând frânt, static, recuzita, cu atingeri şi plutiri suprarealiste şi dezinvolturi postmoderne. Excelent, de pildă, poemul (la toamnă) – circumstanţierea e atât de bogat detaliată, încât fapta însăşi devine superfluă, încheierea poate fi oricare. Asemenea cadre elastice îmbracă multe dintre poeme, uşa cu picioarele pe pământ are deschideri infinite şi tot atâtea neaşteptate închideri. Un Dumnezeu „aţipit”, blagian, o dimineaţă târându-se „ca o şerpoaică pe covor” şi nenumărate absenţe pline, de o stranie, încăpătoare densitate a vidului, transformă spaţiul poemelor într-unul doldora de valenţe libere. Moartea însăşi („o, dacă moartea ar avea / coapse prelungi de catifea…”) are la îndemână partituri inedite la un poet care „le vede” înainte de a le spune.

Irina Petraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara