Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (antologie).
Coordonator Igor Ursenco
Bucureşti, Herg Benet Publishers, 2011, 409 p.

Dacă, în alte ocazii, convocarea a zeci de autori cu formule diferite ar suna a vacarm, într-o astfel de antologie, cu texte autonome sintactic dictate de generic, vocile îşi spun micropoveştile spre bucuria cititorului monotonizat de mesaje interminabile şi repetitive (prin romane cu balast sau fără piper), cititor care, acum, are şansa de a sări alegru din barcă în barcă stilistică, între două maluri cronologic delimitate, de la Cornel Nistea (n. 1939, judeţul Alba), autorul unei naraţiuni despre cum poţi scăpa de la moartea iminentă ascultând un telefon misterios, evident metafizic, până la Andrei Răcăşan (n. 1993, în Maramureş), copil al veacului său tranzient. Între ei, regăsim nume „canonizate”, precum Gheorghe Schwartz, ce propune un personaj care cade în propria-i carie, ajunge în stomacul de unde, vrând să evadeze, îşi provoacă decesul, Bedros Horasangian, plin de referiri la viaţa politică de ultimă oră, Liviu Antonesei, fascinat de ideaţia punctului ideal de observare a vieţii sau Horia Gârbea, parafrazator în cheie demitizant-abrazivă al unui „pedagogic” dialog dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. De fapt, în afară de nou-veniţi, în curs de afirmare, interesaţi de steampunk, second life, gothic şi altele asemenea, dar deja ştiutori ai scrisului, ne întâlnim preponderent cu aceia consacraţi, indiferent de zona sau continentul pe unde scriu azi. Olimpiu Nuşfelean vine cu o parabolă despre visata curăţie a acestei lumi, Carmen Firan cu un eşantion de misunderstanding american, în vreme ce Ruxandra Cesereanu, evocând o vrăciţă rustică, face şi remarci de gen: „...lumea femeilor mi se pare mai înmiresmată, mai licoroasă, mai învârtejită în taine decât a bărbaţilor”. Găsim şi proze despre mirajul baschetului (Ştefan Bolea) sau despre iubite din viitorul omenirii (Yigru Zeltil, din Constanţa), ca şi un episod povestit de un om cu experienţă amestecată, trecut inclusiv prin statutul de bişniţar (Matei Bâtea, cum aflăm din utilele prezentări ale tuturor).
Meritul lui Igor Ursenco, el însuşi practician al genului scurt, dar şi teoretician (a propus termeni precum „apoptosium”, „crepitudine”, „egregor cultural”, „terrarism semantic”), este, în Prefaţă, intitulată, integrator, Un panopticum heterotopic, de a descoperi, rezonabil epistemologic, firele şi fibrele logice care leagă atâtea direcţii narative. El susţine, în principiu, că, pentru instituirea speciei cu pricina e nevoie să stăpâneşti arta de a nu spune totul.

Gabriel Coşoveanu


Alexandru Călinescu,
O anume idee despre Franţa,
Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2011, 355 p.

Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să citesc cartea cutare sau cutare pentru că a scris despre ea Alexandru Călinescu. Profesorul ieşean are un remarcabil radar pentru titluri şi subiecte cu cârlig la cititor şi scrie despre acestea într-o manieră elegant-relaxată, cu un ton de fin causeur care stă la o şuetă cu un prieten. Carte alcătuită din recenzii şi scurte eseuri publicate în periodice, O anume idee despre Franţa conturează însă imaginea unui intelectual care, cu aerul lejer că doar îşi ţine cititorii la curent cu ce mai e nou pe piaţa culturală din Franţa sau de la noi, a scris de fapt, de-a lungul timpului, „cu program”, promovând câteva idei pe care le consideră importante: nocivitatea comunismului – şi în general a stângii, pe care o ia peste picior cum i se iveşte ocazia, frumuseţea literaturii şi a bibliotecilor, dar şi farmecul subiectelor aparent frivole.
Să notăm titlurile câtorva dintre cărţile despre care scrie Alexandru Călinescu: Marea teroare de Robert Conquest, De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Istoria lecturii de Alberto Manguel, Cenzura în teatru de Liviu Maliţa, La littérature en péril de Tzvetan Todorov, Un roman sentimental de Alain Robbe-Grillet, Dicţionarul comunismului al lui Stéphane Courtois, Histoire(s) du Paris Libertin de Marc Lemonier şi Alexandre Dupouy, La Belle Époque de l’Opium a lui Arnauld de Liedekerke ori Istoria politeţii de la 1798 până în zilele noastre de Frédéric Rouvillois.
„Umorul intelectual”, cum îl numea Nicolae Manolescu, este marca distinctivă a scrisului lui Alexandru Călinescu. Când desfiinţează o traducere a romanului Cinci fluvii ale vieţii de Victor Erofeev, criticul o face cu mănuşi de mătase: „Pe măsură ce citeam, starea mea de perplexitate se adâncea: frazele fără sens, combinaţiile contorsionate de cuvinte, agramatismele – să fie toate astea rezultatul postmodernismului ludic al lui Erofeev sau contribuţia, tot ludică şi tot postmodernă, a traducătorului?”
Listele de lectură propuse de cărţile lui Alexandru Călinescu (aceasta şi anterioarele) fac numai ele cât o întreagă şcoală: o şcoală a democraţiei, a literaturii bune şi a eleganţei.

Luminiţa Corneanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara