Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Constantin M. Popa,
Sextant. Jurnal de călătorie,
Postfaţă de Adrian Marino, Craiova, Editura Aius, 2011, 214 p.

Jurnalul de călătorie al lui C. M. Popa intrigă, înainte de a fi citit, prin elementele paratextuale. Sex(tant)ul sună provocator, deşi instrumentul de orientare al navigatorilor n-are nicio conotaţie erotică, iar faptul că Marino ar putea scrie de dincolo de mormânt te lasă bouche bée. Te gândeşti, de fapt, la o farsă, la o mistificţiune (cum ar zice Mircea Anghelescu), însă spiritul ludic al istoricului şi criticului literar craiovean nu merge atât de departe. În realitate, este vorba despre un text de-al lui Marino din 2001 (publicat în revista Ramuri ), care prezintă doar prima parte a notelor de călătorie, cele din sudul Franţei, datând din 1992. În volum, ele stau sub semnul Oglinzii orizontale, cea care captează, fugitiv şi euforic, freamătul unei lumi necunoscute omului din est, abia ieşit din dictatura comunistă. Oglinda index corespunde explorărilor turistice şi intelectuale din Québec (din 2005 încoace), cu însemnări de mai largă respiraţie a frazei, tinzând spre eseistică. Ochiul observatorului este încălecat de ochiul comentatorului, reţinut aproape exclusiv de aspectele culturale ale arealului canadian (biblioteci, librării, evenimente teatrale, muzicale, editoriale etc.), care nu-şi poate reprima, fireşte, apetitul asocierilor, disocierilor, comparaţiilor (de exemplu: „Tema identitară, atât de preocupantă la noi, este inexistentă aici ca obsesie a definirii. Chestiunea exportului cultural? Nu se discută, se face.”).
Metafora epistemologică a sextantului nu conţine însă doar ideea de direcţie (sens, ordine), ci şi pe aceea de protecţie. Scrisul diaristic, inclusiv cel disimulat (privirea care baleiază asupra exteriorului se întoarce spre sine în poeme), reprezintă o formă de securizare a fiinţei. Atât spiritul de aventură, cât şi reflexul înregistrării scriptice a bogăţiei existentului funcţionează ca remedii ale unei abia ghicite, dar puternice angoase a neantului. Din acest punct de vedere, C. M. Popa pare un om baroc, într-o continuă ebuliţie cultural-livrescă, ascunzând, dincolo de jocurile specularităţii (oglinzi sau vitralii fermecătoare), o mare nelinişte existenţială (simte „mirosul umbrei“, „cuprins de exasperarea întunericului“). Între „trubadurii istoviţi“ ce „adulmecă incendiul harfelor“ şi „orga în destrămare“ se consumă tensiunile interioare ale unei aparente seninătăţi.

Gabriela Gheorghişor


Lidia Popiţa Stoicescu
Dacă n-ar fi culorile,
Bucureşti, Editura SemnE, 2011, 70 p.

Poezia Lidiei Popiţa Stoicescu se iveşte oarecum firesc pe fundalul unor meditaţii târzii despre om şi destinul său, transcrise în cărţi precum Adevărul fără plural (o încercare de a seconda forfota adevărurilor multiple, etern remaniabile şi relative ale oamenilor cu reperul unui Adevăr unic şi „mai presus”) sau Vai celui singur!, roman istoric în două volume. Acesta din urmă re-locuieşte Moldova din vremea lui Petru Rareş, cu reconstituiri de atmosferă şi de limbaj, nu doar informate documentar, ci şi înfiorate liric. La ea acasă în lumea filmului, autoarea gestionează spaţiul scriptural punând la lucru perspective şi derulări cinematografice. Ochiul său e atent la detalii şi ansambluri panoramice, deopotrivă, auzul prinde sunetulemblemă al unei întâmplări cu oameni. În plus, fundalul e îmbibat cu o rafinată melancolie, cu un dor fără nume care nu doar vârstei crepusculare îi este dator („Eu m-aş întoarce-n Ieri de l-aş afla…”). O tânjire pe care poemele o degustă calm, cu o mică lumină duioasă şi înţelegătoare proiectată pe lucruri, în stare să preschimbe în mică meditaţie fiecare vers: „În copilărie,/ puteam să ne jucăm de-a cercul / cu fiece bucurie... / Apoi, / odată cu noi, bucuriile / – din rotunde şi pline – / se fac triunghiuri, / pătrate/ şi ni se rostogolesc pe inimă, / împiedicate...”; „Şi dacă / acel măr din Pomul Cunoaşterii / e Pământul, / care, / rupt de pe ram înainte de vreme / şi cu toate iubirile ne-mplinite pe el, / şi-a născocit o mişcare / de revoluţie / şi de rotaţie, / tocmai ca să se coacă?” Înarmată cu „hiper-simţuri” molcome, blânde, senine, convinsă că poezia se naşte din „trăiri intense şi adevărate”, Lidia Popiţa Stoicescu o aşteaptă încrezătoare acoperind filele cu schiţe, crochiuri, pete de culoare gata să primească un semn ori un sens: „Dacă n-ar fi culorile, / oamenii s-ar îmbrăca / numai pentru nuntă / şi pentru moarte”. Placheta (însoţită de un cuvânt înainte al lui Gh. Grigurcu) este mai degrabă un album de atelier, divers, suspendat, punând laolaltă delicate pasteluri, exerciţii de supunere la forma fixă, micropoeme cochetând cu economia haiku-ului, versuri ocazionale, „ocazia” fiind un tablou, un anotimp, o iubire, o amintire, o melodie stăruitoare, o evocare. Cu emoţia în stare de veghe („Când oamenii dorm, / uneltele, singure, / nu ştiu nimica să facă…”), poeta ţese o delicată pavăză în contra risipirii.

Irina Petraş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara