Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

George Chiriac,
Frica circulă prin subteran,
poeme, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2011

„te-am visat cumva spînzurată/ cu un garou/ rochia ta în formă de clopot/ atinge podeaua// arătai/ ca atunci în piaţa cu moluşte/ cînd aveai o sepie atîrnată de gît/ eu însumi sunt o sepie cu sînge rece// mă împerechez şi mor//” (cephalopoda)
George Chiriac debutează cu un volum care are o puternică amprentă personală la nivel tematic şi al universului: wonderland, cimitirul bellu, alice/ sylvia, jim morrison, iarnă, rece/ îngheţat, cavouri, frig, tăios, noapte, negru, întuneric, insecte, moluşte, pisici, lilieci, frică, moarte. Am fi tentaţi să vorbim despre un bacovianism horror-decadent, uşor kitsch, artificial sau livresc, feminin, crud şi infantil. Pe de altă parte, este evidentă şi filiera suprarealistă pe care merge tânărul poet, atât la nivelul imaginarului/ imaginii, cât şi ca metodă de „împerechere” poetică, efectul scontat fiind produs cel mai adesea de violentare şi de combinaţia cruzime/ tandreţe, soft/ hard etc. Imagini precum cea a „buchetului de veveriţe moarte” sau al fetiţei „împăturite în sîrmă ghimpată” (sau cu o drujbă în mînă) sunt elocvente pentru genul acesta de combinaţii, uneori prea voit şocante, până la senzaţia de contrafăcut (i.e., „literar”) sau de forţat (finalul volumului, „ultima sosire la bellu”, cu „să venim/ prin întuneric cu respiraţiile noastre/ ca două portiere/ trîntite cu furie” mi se pare un exemplu elocvent pentru acest caz). Poetul este evident atras de excesul de morbidezza, de excesul de imagine fantasy-horror, poate o variantă post-modernă de suprarealism altoit pe Bacovia (G. Chiriac este student în Bacău, aşa că nu se poate sustrage acestor asocieri). Trimiterile explicite din volum, ca şi anumite structuri sintactice/ semantice dezvăluie apartenenţa tânărului poet la familia unor suprarealişti decadenţi precum Nora Iuga sau Octavian Soviany (dar nu numai), dar G. Chiriac, dincolo de influenţele, asumate ori nu, are un univers al lui, o „subterană” plină cu frici, care îşi aşteaptă cititoriiexploratori.

Raluca Dună


Michael Astner,
ţara transformată-n vînt,
Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2011, 124 p.

Noul volum al lui Michael Astner este o apariţie specială pe piaţa de poezie românească. Versurile sale nu semănă cu ale nici unuia dintre poeţii contemporani: e drept, el aparţine unei generaţii pentru care stilul personal însemna şi mai înseamnă, iată, ceva. Figura la care poetul recurge cel mai des în ţara transformată-n vînt este elipsa: „viaţă, uneori./ alteori, alge uscate.// în creierul munţilor, / flori de gheaţă în rate.// şi licheni, urme de./ şi aşteptări, orbite.// unde sînt/ şi urme, topite”. Dacă nu-s cu totul eliptice, enunţurile sunt în general scurte, lapidare, în perfect acord cu economia generală de mijloace: „să atingi./ să respiri./ să atingi./ să respiri// dar acum// ca nişte lumînări/ degetele s-au stins.// peste drum – o pisică-şi linge pieptul alb.”
Tonul este unul reţinut, sobru. Poetul meditează în solitudine la una, la alta: la frigul din casă, la scris, la istorie, la marile teme ale filozofiei, chiar dacă, pe acestea din urmă, le cam ia peste picior – în Ontos, spre exemplu: „Ontos e un om ca mulţi alţii asemenea./ El trăieşte pentru că, neştiind că Derrida a/ ajuns între timp mai departe, trăieşte în/ indecidibilitate” sau în poemul intitulat… viitorul amoebelor: „viitorul amoebelor şi/ viitorul viruşilor şi/ viitorul şobolanilor şi/ viitorul umbrelor/ sînt una – .// trecutul meu şi/ viitorul meu sînt/ două poluri între care/ prezentul viitorului/ amoebelor şi-al şobolanilor şi-al viruşilor/ înghite umbre tricrestate.// frunziş trecut prin iarnă,/ umed pe toate petele de primăvară.// crocuşii salută chiţibuşii.// ghioceii-n continuare n-au auzit de viruşi.” Ironia, prin urmare, nu lipseşte din arsenalul poetului, dar ea nu este obţinută atât prin mijloace retorice, cât este una contextuală (v. poemul piţipoanca şi ţiparul, subintitulat lied de vară: „piţipoanca se culcă-ntr-o seară/ în pielea goală. adormi-ntr-o clipită/ şi căzu-ntr-un vis torid de vară/ în care prinse un ţipar: ce ispită!”).
Poezia lui Michael Astner pur şi simplu place: lipsită de ostentaţie, simplă şi directă de multe ori, ea nu este niciodată banală. Este acolo o sofisticare a epurării de mijloace demnă de vremurile bune ale poeziei româneşti.

Luminiţa Corneanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara