Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Monica Patriche,
Semințe de piatră / Graines en pierre,
Traduction et adaptation
Florentina-Mădplina Tudor, Timișoara,
Editura Brumar, 2011, 147 p.

În cel de-al treilea volum de versuri al Monicăi Patriche, cele mai bune poeme au un aer de poveste veche, care se destramă precum o dantelă îngălbenită sau ca lumina zilei la asfinţit. „Personajele“ acestor rame epice ferfeniţite par uneori nişte umbre chinezeşti enigmatice, rătăcite într-un decor medieval nocturn, cu atmosferă „gotică“, din care înfloresc fioruri mistice: „simţeam în întuneric elanul unor fiinţe puternice şi/ strălucitoare, care târăsc halucinant luna prin reliefuri pe/ care tu le citeai ca pe o carte fără sfârşit. Un uriaş zid de/ piatră era în expansiune“. Prozaismul diurn, de ilustrată în sepia, alunecă şi el, foarte repede, înspre irealizarea realului: „Doi bătrâni păstrează un aer solemn, cum merg/ în dimineaţa vaporoasă pe chei. Gleznele sunt/ acoperite de ape, înaintează greu şi împing valurile/ unei dimineţi târzii“. Strânsă în şuruburile ambiguităţii, desfăşurată ca o amuşinare silenţioasă a misterului, poezia Monicăi Patriche pendulează, de fapt, între „impresionismul“ melancolic-visător al lui Mircea Ivănescu şi suprarealismul lui Gellu Naum, al fluidităţii graniţelor dintre lucruri, al multiplelor dimensiuni ale existenţei: „Ne-am lăsat trupurile îmbrăţişate/ în toate oglinzile“.
Elementele biografice ale unei iubiri învăluite în faldurile discreţiei intră în cadre livreşti, imaginaţia invadând mereu amintirea, dând naştere unor scenarii ceremonioase, de astenie hieratică, somnoroasă, ca-n proza lui Agopian: „Stai în fotoliu şi priveşti dimineaţa pe geam. Ai/ ochii închişi/ şi-mi aminteşti de împăratul Arcadius care trăia dormind./ Prima dată a deschis ochii şi a privit atent când/ i s-a arătat portretul blondei Eudoxia. Frumuseţea/ i-a întrerupt somnul o clipă, apoi pleoapele/ împăratului Arcadius/ au căzut din nou peste ochii obosiţi, în/ aşteptarea căsătoriei“. Seminţe de piatră conţine un lirism rafinat, evanescent, muzical (tehnica amplificării unui motiv prin variaţiuni de refren), susţinut de numeroase simboluri, de intertextualităţi făţişe sau aluzive (v. sfârşitul Ofeliei, în imaginea părului care „stă răsfirat pe pernă,/ în somn, ca în apă“). O cenzură mai drastică a discursivităţii interogativretorice ar fi sporit reuşita acestui volum care marchează, într-adevăr, „un salt spectaculos“ (Al. Cistelecan) în evoluţia poetei.

Gabriela Gheorghişor


Florica Madritsch Marin,
Monologul păpușilor bolnave,
Bucureşti, Ed. Vinea, 2010

Am descoperit-o pe Florica Madritsch Marin în 2002, cu volumul publicat la Ed. Axa, Buzunarele cerşetorului Klein. Apoi, prin elegantul volum bilingv de Nocturne, apărut la Doppelpunkt Edition Verlag. Apoi Floretele şi emoţionantul volum dedicat mamei… Răsfoind la întâmplare aceste volume mai vechi, regăsesc imagini obsedante, acel fir roşu care străbate creaţia unui poet, ca o dâră de sânge. Florica Madritsch Marin din Monologul păpuşilor bolnave este prevestită de volumele dinainte, atât în bine, cât şi în rău, în forţă, cât şi în slăbiciune. Volumul de faţă pare jurnalul unei boli psihice, al unei dorinţe suicidare, poate punctul maxim al formulei neoexpresioniste care a tentat-o pe autoare şi în volumele anterioare, poate şi punctul maxim al unei crize interioare, al unei suferinţe cu rădăcini adânci. În orice caz, imaginea păpuşii „bolnave” sau a „tabletei amare”, distrugătoare şi izbăvitoare, plutea în inconştientul poetic înainte de a deveni leitmotivul Monologului. Ceea ce distinge acest volum este formula la care a ajuns poeta, după o evoluţie interesantă, oscilând între (neo)expresionism, minimalism, lirism evocator, feminin-melodramatic. Vocea Floricăi Madritsch a găsit o formulă simplificată, echilibrată, pentru a reda o suferinţă la limita psihozei. Cu câteva excepţii (cum ar fi Epilogul, ultimul poem, sub nivelul celorlalte), autoarea dă dovada unui echilibru în dezechilibru, reuşind să găsească unei voci disperate o tonalitate calmă, familiară, care ne apropie de intimitatea unei realităţi alienante. Ea scrie cu lejeritate, pe tonul unui diarist, fără să poetizeze, îmblânzind dinăuntru boala, vorbind despre ea cu o anume infantilitate şi oboseală – poate căutând astfel tocmai ieşirea din lumea acestui monolog „bolnav” (ieşire care se şi petrece în Epilog): „M-a lăsat curajul,/ încă nu s-a împăcat cu mine,/ mă ceartă,/ îmi mai pune în cârcă un sac plin cu vipere;/ eu plimb bulinele dintr-o palmă într-alta,/ le aud cum se sparg,/ balonaşe de săpun,/ poc – poc, îmi trosnesc în frunte;/ mi le aşez pe marginea verzuie a limbii,/ încă nu le înghiţi,/ nu le înghiţi încă”.

Raluca Dună

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara