Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---

Mircea Cărtărescu,
Zen. Jurnal 2004-2010,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 630 p.

În comparaţie cu volumele I şi II, acesta e încă mai saturat de livresc. Notele de lectură sunt nu doar mai frecvente, dar şi mai abundente, ajungând uneori la dimensiunile unor mici eseuri. Am reţinut cu empatică aprobare entuziasmul lui Mircea Cărtărescu pentru Venedikt Erofeev: „citesc poemul lui Venedikt cu uimirea pe care o am pentru tot ce n-aş putea face eu în scris. E nemaipomenit, e dat dracului”, şi urmează două treimi de pagină inflamată, epifanică (în sensul lui Federman), din care numai comparaţia cu Burroughs („e Burroughs al Rusiei, cartea asta e Naked Lunch-ul rusesc”) aş zice că nu ţine. Cele 630 de pagini sunt absolut hipnotice (chiar dacă deloc Zen, titlul mi se pare mai degrabă self mocking, o antifrază ironică). Ajungând aproape la zi, notaţiile jurnaliere ale lui Mircea Cărtărescu compun primul mare jurnal live, în timp real, din literatura noastră. De aici şi reacţiile acute pe care le provoacă naturii iritabile a intelectualilor români. Jurnalul a iritat încă de la primul volum, provocând delimitări vocale şi chiar „despărţiri de Cărtărescu”, deşi aproape nimic din biografia socială a lui Mircea Cărtărescu nu trece în pagină, rămânând un jurnal intim pur, intimissim, aş zice. Într-atât de sincer, încât devine aproape inavuabil, cu toate că nu con- ţine detalii scandaloase comparabile cu cele din alte mari jurnale antume – de-ar fi să amintesc numai relatările lui Gide privind „vânătorile lui sexuale” pederaste prin nordul Africii. Ce a iritat (şi va irita) e tranşanţa quasiimpudică a raportării la literatură (a altora şi a sa), alternând euforii violente cu disforii severe. Alternanţa aceasta între un self esteem euforic şi self contemptul disforic e de la bun început ataşantă, numai un om de o sinceritate inumană se poate livra astfel, cu toate personaele sociale dezactivate – adică un om scandalos de sincer, ireverenţios de moral.
Într-un singur loc am avut o strângere de inimă, la nota din 27 iulie 2010, când, revenind de la festivalul de poezie organizat de Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman la Bistriţa, Mircea Cărtărescu scrie: „Un festival de poezie dominat de ecorşeuri sumbre (o generaţie plină de sinucigaşi şi călugăriţi)”. Evident, nu sinucigaşii şi călugăriţii au citit la Bistriţa, iar despre dramele şi chiar tragediile lor nu cred că se poate vorbi într-o paranteză peiorativă. Şi despre ce nu se poate vorbi, cum spune Wittgenstein cel atât de drag lui Mircea Cărtărescu, trebuie să se tacă.

Radu Vancu


Călina Bora,
Păsăroiul Cluj-Napoca,
Editura Dacia XXI, 2011, 88 p.

Carte din Colecţia Stranioteka, alături de Splendor (Florin şi Irina Balotescu), Oraşul nebunilor (Dorin Mureşan), Memoriile unui căscat (Tudor Ispas) plus, introdusă jucăuş-abuziv, o nouă ediţie a Tricephalos-ului, straniotesca avant la lettre a Ruxandrei Cesereanu, coordonatoarea. Atrag, deocamdată, atenţia asupra microromanului Călinei Bora. Dincolo de câteva stângăcii de începător, cartea se rotunjeşte într-un canon remarcabil de sentinţe adolescentine retezând prejudecăţi, mici momente poematice („apa îmi şopteşte poveşti susurate”), ezitări ale cuvintelor convocate să traducă înregistrări haotice ale simţurilor. Naratoarea (obligată de capricii ale adulţilor să poarte o vreme haine băieţeşti) are de gestionat o lume de maturi rătăciţi în propria viaţă – un tată, Păsăroiul, alcoolic şi debusolat („târându-mi părintele acasă ca pe un leş”), care nu se ştie trăi nici în moarte, o mamă în aşteptare abulică, moartă înainte de a muri („O vedeam stând cuminte, pitită pe-o canapea, la umbra unui nuc, aşteptând cu nerăbdare ca ceva nou să se petreacă. Era într-o gară”), o bunică refugiată în graiul ei ardelenesc „ocoş” –, dar şi de imberbi năuci cu căştile în urechi. Intersectând liber perspectivele, fişe de foarte exactă observaţie realistă se varsă brusc în secvenţe suprarealiste, onirice, aglomerând febril lecturi rebele ale realităţii fără sens. „Trebuie să observ amănunţit” stă alături de „în cutia craniană pare că nu mai găzduiesc un creier, ci o nebuloasă”. Cartea vorbeşte despre moarte, despre ritualurile ei egoiste (bocitoarele cocoţate în jurul catafalcului devin guri hulpave ferfeniţând trupul mortului), despre amnezii perpetuate în lumea de dincolo. Dansul social fără frunte (da’ ce-o să zică lumea?) este traversat cu simţurile în alertă, dar distorsionate, căci frânturile de sens amestecă după un reţetar inedit realitatea, visul, halucinaţia, delirul, imaginaţia („fără închipuire murim”). Integrarea de sine e un construct (doar aşa se poate delimita un „spaţiu în care intri şi eşti liber să te construieşti”), cu datorii livreşti („trăiesc aproape ca un personaj”). În Cartea a doua, personajele populează o sindrofie retro cu autoarea însăşi şi-şi renegociază rolurile. Totul în decoruri grotesc-baroce, într-un dincolo gureş şi plin de neastâmpăr, neaşezat, cu ceva din Jocurile sunt făcute, scenariul lui Sartre. De urmărit neapărat paşii viitori.

Irina Petraş