Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---

Româna globală
de Sanda Golopenţia

Deşi autoarea este, în primul rând, lingvistă, cartea nu e, în primul rând, una de lingvistică. Titlul poate înşela şi în altă privinţă: nu e vorba de româna în întregul ei, nici de româna globalizată (adică „metisată“) care se profilează la orizontul epocii actuale, ci de româna pe glob şi, încă, doar de limba vorbită în diasporă, nu şi în ţară. Avem numeroase studii pe această temă, majoritatea însă limitându-se la o ţară sau la o regiune de pe glob unde se vorbeşte unul sau altul dintre cele patru dialecte româneşti: (daco)româna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Cu excepţia celui dintâi, vorbit nu numai în România dar, şi tot mai mult, în lume (0,6% din vorbitorii de pe glob), care nu e în primejdie de a se pierde, celelalte trei sunt periclitate (aromâna) sau serios periclitate (celelalte două), conform unei clasificări la care Sanda Golopenţia se referă. Româna globală e una dintre puţinele încercări de sinteză în domeniul ei, care e acela al răspândirii şi folosirii, nu acela propriu-zis lingvistic. Sanda Golopenţia, aflată de mult timp în SUA, la Brown University, este autoarea a numeroase cărţi şi studii apărute în Franţa, Italia, Spania, Mexic, Portugalia, Africa de Sud şi, fireşte, SUA şi România, de lingvistică, sociolingvistică, semiotică, antropologie ş.a. La origine o conferinţă ţinută la Institutul „Iorgu Iordan şi Al. Rosetti“ în 2009, consacrată exclusiv „Limbii române şi vorbitorului ei dinafara României“ a adăugat câteva capitole despre predarea disciplinei în afara graniţelor ţării şi despre unele evoluţii ale românei din Canada, de exemplu, din presă şi de pe internet, fără totuşi a stărui pe aspectul lingvistic.

N. M.



Piele de împrumut
de Lia Faur

Ceva din tonul dezabuzat al cântecelor Patriciei Kaas există în poezia Liei Faur, mai ales când pomeneşte de „tipul meu”, un fel de mon mec à moi, şi de raiurile artificiale ale unor Adam şi Eva contemporani. Vocea poetei aflate la al doilea volum (primul a apărut în 2002 la Editura Mirador) s-ar potrivi foarte bine cu femininul tip Gavroche impus de cântăreaţa franceză. Volumul Piele de împrumut are o autenticitate pe care prefaţatorul – {erban Foarţă la ale cărui „eşarfe” poetice se face trimitere şi într-unul dintre texte – o pune în descendenţă camilpetresciană. E posibil, într-adevăr, pentru că Lia Faur este doctorandă şi pregăteşte o teză despre Camil Petrescu, iar o contaminare cu dezamăgirile lipsite de răutate ale naratorului din romanele lui este vizibilă în măştile („pieile”) ei.
Sunt trei felii de viaţă „povestite” în poemele în proză ale Liei Faur: copilăria, care durează până la moartea mamei, tocmai în ziua în care fata citea o carte despre îngeri (secvenţă care mi-a evocat imediat volumul despre îngeri al lui Andrei Pleşu), tinereţea tuturor iubirilor şi, în ultima parte, un moment de graţie aflat în spaţiul incert dintre vis, dragoste şi poezie. Tonul cel mai pur şi mai bun este atins în prima secvenţă, Poveşti despre cândva, extrem de convingătoare încă de la primul poem: „sigur nu credeai că voi povesti cum a fost ziua aceea n-am spus nimănui şi te rog să rămână aşa. şşşt. mama încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă. luase pumni de medicamente de la o moaşă comunală. după naştere singura vizită a fost a vecinului {tefan. tata nu a putut pleca de acasă. avea treabă.” (p.10)
Versul o situează pe Lia Faur pe o axă care merge de la inocenţa maximă la perversitatea maximă (ca să-i preiau o metaforă, p. 50), dar nu la capătul liniei „spre stânga”, cum afirmă, ci mai degrabă în auritul punct din mijlocul axei, de unde, în explorările ei poetice alunecă ba într-o parte, spre ideal, ba în cealaltă, spre vagabondaj sentimental.Exerciţiile de nesupunere ale Liei Faur eşuează în blândeţe, înţelegere, acceptare a lumii aşa cum este. Poezia ei, în schimb, izbuteşte. De ce? Pentru că aduce un ton de luciditate lipsită de cruzime, luciditate care, prin această particularitate, e nouă şi poetică. Fiindcă noi, ceilalţi, ne-am obişnuit să credem că luciditatea şi cruzimea se implică obligatoriu.

I. P.



Timpul ce ni s-a dat
de Annie Bentoiu

Avem, în sfârşit, o naraţiune din care se poate afla ce experienţă tragică au făcut românii, după cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol: Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu. Deşi nu este o operă de ficţiune, aşa cum ne-am fi dorit, ci una de memorialistică pură, ea înregistrează şi acele realităţi subtile pe care numai literatura le poate înregistra, datorită împrejurării fericite că autoarea, în afară de o conştiinţă atotcuprinzătoare, are şi talent literar.
Acest volum II evocă perioada de după 1947 (volumul I lua în considerare anii 1944-1947), perioadă la începutul căreia familia autoarei a părăsit Bucureştiul şi s-a stabilit temporar – cu o precauţie politică naivă – la Olteniţa, localitate din care provenea. Este un prilej pentru memorialistă să evoce un stil de viaţă pe care avea să-l distrugă comunismul.
Enumerarea cărţilor interzise, a bisericilor dărâmate, a oamenilor nevinovaţi întemniţaţi etc. nu poate lipsi, bineînţeles, dintr-un dosar al dezastrului pe care l-a reprezentat instaurarea comunismului în România. Există însă şi pierderi poate mai mari, dar imposibil de evidenţiat cu ajutorul documentelor de arhivă şi al statisticilor, aşa cum este pierderea unui farmec al vieţii, greu de înţeles de omul de azi. Cu mijloacele unui scriitor înzestrat, memorialista reconstituie acea bucurie calmă de a trăi, care are o valoare morală imensă, dar insesizabilă (ca bun distrus) în plan juridic.
Studentă fiind, Annie Bentoiu are prilejul (nedorit) să asculte, nevăzută, intervenţiile la o şedinţă UTC, organizată în propria ei casă părintească. Este prima ei întâlnire cu o lume absurdă şi înspăimântătoare, imposibil de înţeles cu ajutorul logicii şi al bunului-simţ.
Memorialista nu îşi dramatizează existenţa, nu îşi asumă un rol de personaj justiţiar, nu face caz de superioritatea ei intelectuală. Pur şi simplu povesteşte şi întreabă. Ea nu vrea să convingă pe cineva de ceva. Obiectivitatea (nu rece, ci plină de bunăvoinţă de semeni) pe care o practică este impresionantă. Chiar şi când povesteşte ce a însemnat pentru ea dragostea, sau maternitatea, sau moartea celor dragi, păstrează aceeaşi detaşare. Cartea sa este un „raport către Dumnezeu”, de genul celui imaginat de Kazantzakis.

Al. Şt.



Scrisori din Cîmpulung: Constantin Noica - Gheorghe Staicu

La Tîrgul Gaudeamus din toamnă, editorul Ioan Crăciun a lansat un nou volum de corespondenţă purtînd numele lui Noica. Mai precis, e vorba de scrisorile pe care filosoful le-a trimis de-a lungul anilor doctorului în economie Gheorghe Staicu, pe care îl întîlnise în timpul domiciliului forţat de la Cîmpulung-Muscel (1949-1958). Întîlnirea s-a dovedit plină de urmări benefice pentru filosof, dovadă că Gh. Staicu nu numai că l-a găzduit în casa mamei sale (coana Veta), dar l-a atras pe Noica spre un domeniu pe care filosoful nu-l atinsese decît în treacăt şi cu interese minime: economia. Cît stătuse la Berlin între octombrie 1940 şi mai 1941, Noica studiase cu precădere filosofia politică germană, dar nu pe economiştii germani. Carl Schmitt sau Kolbenheyer aveau întîietate în faţa unui Tönnies, Weber sau Mises. Acum, însă, graţie pasiunii lui Gheorghe Staicu pentru elementul economic, pasiune pe care a reuşit să i-o transmită în oarecare măsură lui Noica, acesta începe să citească cărţile pe care economistul, trăind în acea perioadă clandestin în Bucureşti, i le pune la îndemînă, conspectîndu-le şi acoperind cîteva caiete cu însemnări.
Scrisorile sunt un fel de ecou însoţitor al disputelor doctrinare pe care cei doi intelectuali le purtau atunci cînd aveau prilejul să se întîlnească. Cum reiese din ele, Noica privea cu mefienţă domeniul economiei, dar nu atît din neglijenţă, cît mai degrabă din convingerea că economicul e o parcelă secundară în universul uman. A-i fi sugerat filosofului că esenţa omului stă în relaţiile economice i s-ar fi părut o exagerare, ba chiar o absurditate. Principala lui preocupare în acei ani era lucrul la cartea Anti-Goethe (viitoarea Despărţire de Goethe), detaliu confirmat de scrisorile de faţă, dar în paralel gînditorul lucra la un eseu, intitulat „Don Quijote“, de a cărui soartă astăzi nu mai ştim nimic. Păstrate prin grija doamnei Adina {tefan, nepoata lui Gh. Staicu, toate aceste texte vin să sporească, sub forma unui volum epistolar, literatura documentară privitoare la filosof.

S. L.